Doi ani după nuntă cu un bărbat divorțat: Dragostea noastră va supraviețui când fiica lui adolescentă ne invadează viața?

— Nu pot să cred că nu m-ai întrebat înainte! Paul, chiar nu vezi cât de mic e apartamentul ăsta? Unde o să stea Mădălina? Unde o să mai avem noi intimitate?

Vocea mea răsună în bucătăria îngustă, printre aburii cafelei de dimineață. Paul oftează și-și trece mâna prin păr, evitând să mă privească. E pentru prima dată când simt că tot ce am construit împreună în ultimii doi ani se clatină. M-am căsătorit cu el știind că are un trecut, dar nu m-am gândit niciodată că trecutul acela va veni să locuiască cu noi.

— Irina, e fiica mea. Nu pot s-o las pe drumuri. Mama ei pleacă în Italia, n-are pe nimeni aici. Ce vrei să fac?

Îl privesc lung. Îmi amintesc primele luni după nuntă, cât de greu a fost să mă obișnuiesc cu ideea că nu sunt prima lui iubire, că există o altă femeie care îi cunoaște toate obiceiurile, toate fricile. Dar am trecut peste asta. Acum însă, când Mădălina urmează să se mute la noi, simt că rana aceea veche se redeschide.

În ziua când vine cu bagajele, Mădălina nici nu mă salută. Intră în cameră cu căștile pe urechi și trântește ușa. Paul încearcă să zâmbească, dar zâmbetul lui e forțat.

— Dă-i timp, Irina. E greu pentru ea.

— Dar pentru mine nu e greu? îi șoptesc printre dinți.

Seara, la cină, atmosfera e apăsătoare. Mădălina răsfoiește telefonul și răspunde monosilabic la orice întrebare. Paul încearcă să facă glume, dar nimeni nu râde. Mă simt ca o străină în propria casă.

Încep să observ schimbări la Paul. Stă mai mult cu Mădălina, îi gătește mâncărurile preferate, îi cumpără dulciuri pe ascuns. Eu devin invizibilă. Într-o seară, îl aud vorbind la telefon cu fosta soție:

— Nu-ți face griji, o să aibă tot ce-i trebuie aici.

Mă simt trădată. Îmi vine să țip: „Dar eu? Eu ce mai sunt pentru tine?”

Într-o noapte, nu mai rezist și izbucnesc:

— Paul, de când a venit Mădălina parcă nu mai exist! Totul e despre ea! Eu nu mai contez?

Se uită la mine ca și cum abia acum mă vede.

— Irina, nu vreau să te pierd. Dar nici pe ea n-o pot abandona.

— Și eu ce fac? Cum să mă simt acasă când mă simt mereu în plus?

Începem să ne certăm din ce în ce mai des. Mădălina simte tensiunea și devine tot mai rebelă: vine târziu acasă, lasă hainele aruncate peste tot, îmi răspunde obraznic. Într-o zi găsesc țigări în camera ei și îi spun lui Paul.

— Nu cred! E doar o adolescentă… Toți fac prostii la vârsta asta.

— Dar tu nu vezi că are nevoie de limite? Dacă eu îi spun ceva, mă urăște! Dacă tu îi spui ceva, te ignoră!

Ajungem să vorbim doar despre problemele Mădălinei. Viața noastră de cuplu dispare. Seara ne culcăm spate în spate. Dimineața ne salutăm ca niște colegi de apartament.

Într-o duminică plouată, primesc un mesaj de la mama mea: „Irina, vino acasă câteva zile. Ai nevoie să respiri.”

Îmi fac bagajul fără să spun nimic. Paul mă privește uimit:

— Pleci?

— Da. Am nevoie de o pauză.

La mama acasă plâng ore întregi. Îi povestesc totul: cum mă simt dată la o parte, cum nu mai știu cine sunt în familia asta recompusă.

— Dragostea adevărată cere sacrificii, dar nu până la anihilare, îmi spune mama blând.

După trei zile mă întorc acasă. Găsesc apartamentul vraiște: vase nespălate, haine peste tot, Mădălina în pat cu ochii roșii de plâns.

— Ce s-a întâmplat?

Paul oftează:

— S-a certat cu mama ei la telefon. A spus că nu vrea să se mai întoarcă niciodată la ea.

Merg la Mădălina și mă așez lângă ea pe pat.

— Știu că ți-e greu… Dar și mie mi-e greu. Poate ar trebui să încercăm să ne cunoaștem mai bine.

Mă privește suspicioasă.

— Tu nu ești mama mea.

— Știu. Și nici nu vreau să fiu. Dar poate putem fi două femei care încearcă să trăiască sub același acoperiș fără să se rănească una pe alta.

Nu-mi răspunde atunci, dar a doua zi vine la bucătărie și mă întreabă dacă poate găti ceva împreună cu mine. E un început timid.

Paul ne privește din prag și zâmbește pentru prima dată după mult timp.

Nu știu dacă dragostea noastră va supraviețui tuturor încercărilor. Dar știu că nu pot lupta singură pentru o familie care nu mă vrea sau nu mă acceptă așa cum sunt.

Oare câte femei ca mine trăiesc zilnic sentimentul acesta de a fi mereu pe locul doi? Ce înseamnă, de fapt, să fii parte dintr-o familie recompusă? Poate cineva să-mi spună cum se găsește echilibrul între iubire și sacrificiu?