Sub același acoperiș: Lupta pentru respect și un loc al meu

— Maria, ai pus sare în supă? Parcă e apă chioară! Ioana, nora mea, ridică vocea din bucătărie. Mă opresc din spălatul vaselor și simt cum obrajii mi se înroșesc. Nu răspund imediat. Îmi mușc buza și încerc să-mi adun gândurile. — Am pus, Ioana, dar poate trebuia mai multă. Îmi pare rău, spun încet, cu voce tremurată. — Data viitoare să mă lași pe mine, bine? Mă simt mică, invizibilă. Nu e prima dată când mă corectează sau mă face să mă simt inutilă. De când m-am mutat aici, după ce l-am pierdut pe Gheorghe, soțul meu, parcă nu mai am locul meu nicăieri. Radu, fiul meu, e mereu la serviciu. Lucrează la o firmă de construcții și vine acasă târziu, obosit. Când îl prind singur, încerc să-i spun ce simt: — Mamă, nu vreau să deranjez… Poate ar fi mai bine să-mi caut o garsonieră. — Hai, mamă, nu vorbi prostii! Ești familia noastră. Ioana e doar obosită… Știi cum e cu copiii mici. Dar nu e doar oboseala. E ceva mai adânc între noi două. Poate gelozie? Poate faptul că eu încă țin la obiceiurile mele de la țară? Sau poate doar faptul că sunt aici, mereu prezentă, ca o umbră care nu se mai dă dusă? Diminețile încep devreme. Îi pregătesc pe Vlad și pe Ilinca pentru grădiniță. Îi îmbrac, le fac pachețelul, le spun povești ca să-i liniștesc când Ioana se grăbește să plece la serviciu. Seara spăl hainele tuturor și gătesc cât pot de bine. Dar orice fac pare insuficient sau greșit. Într-o seară, după ce copiii au adormit, am auzit-o pe Ioana vorbind cu Radu în șoaptă: — Nu mai pot, Radu! Parcă trăiesc cu o străină în casă. Nu pot să fac nimic fără să se bage ea… — E mama mea! Ce vrei să fac? S-o dau afară? — Nu zic asta… Dar nici așa nu mai merge! Am plâns în pernă toată noaptea. M-am gândit la casa mea din satul de lângă Ploiești, la grădina cu trandafiri și la liniștea serilor de vară când Gheorghe citea ziarul pe prispă. Aici nu mai am nimic al meu. Nici măcar o cameră unde să pot sta fără să simt că deranjez. Uneori mă gândesc că poate ar fi mai bine să plec. Să-mi caut o cameră undeva aproape de biserică, unde să pot merge la slujbă și să stau de vorbă cu alte femei de vârsta mea. Dar apoi mă uit la Vlad și Ilinca cum mă strigă „mamaie” și mă îmbrățișează cu mânuțele lor mici și simt că nu pot să-i las. Ei sunt singurii care mă fac să mă simt iubită aici. Într-o zi de duminică, când Ioana era plecată la cumpărături, Radu a venit la mine în bucătărie: — Mamă… Ioana zice că te simți singură aici. E adevărat? — Nu-i vina ei… Știu că nu-i ușor cu mine în casă. Dar nici eu nu mai am unde să mă duc… — Nu te gândi la asta! O să fie bine… O să vorbesc cu ea să vă înțelegeți mai bine. Dar discuția lor s-a transformat într-o ceartă aprinsă. Ușile trântite au răsunat în toată casa. Copiii s-au speriat și au început să plângă. M-am simțit vinovată pentru tot haosul din jurul meu. Seara aceea a fost hotărâtoare. Am decis să stau de vorbă cu Ioana, chiar dacă mi-era teamă: — Ioana… Vreau doar să ajut, nu vreau să-ți iau locul în casă sau în fața copiilor… Dacă vrei să fac altfel lucrurile sau să nu mă bag deloc, spune-mi! Ea s-a uitat la mine lung și pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii ei: — Știu că vrei să ajuți… Dar uneori simt că nu mai am control asupra propriei case… M-am obișnuit altfel înainte să vii tu… Mi-e greu și mie… Am stat amândouă pe marginea patului și am plâns împreună. Pentru prima dată ne-am spus una alteia ce ne doare cu adevărat: frica de a nu fi iubite, frica de a nu fi suficiente pentru cei dragi. De atunci încercăm să ne respectăm spațiul una alteia. Eu ies mai des la plimbare prin parc sau merg la biserică; ea își ia timp doar pentru ea când poate. Nu e ușor și uneori tensiunile revin, dar parcă ne privim altfel acum – ca două femei care încearcă să supraviețuiască sub același acoperiș fără să se piardă pe ele însăși.

Mă întreb adesea: oare câte mame și nurori trăiesc aceeași poveste? Cât de greu e să găsești echilibrul între a ajuta și a nu te pierde pe tine însuți într-o familie care nu mai e doar a ta?