Niciodată destul de bună pentru familia lui Vlad: Povestea unei iubiri printre prejudecăți

— Tu chiar crezi că ești potrivită pentru el? Vocea doamnei Radu a tăiat aerul din sufrageria lor spațioasă, cu pereții tapetați și tablouri scumpe. Mâinile îmi tremurau pe ceșcuța de cafea, iar Vlad, stând lângă mine pe canapea, încerca să-mi prindă discret degetele. Dar eu le-am tras instinctiv, rușinată și furioasă în același timp.

— Mamă, te rog… Nu e momentul, a spus Vlad, dar vocea lui era slabă, aproape rugătoare.

— Ba este momentul! a continuat ea, privind fix spre mine. Nu vreau să-ți stric seara, Ilinca, dar trebuie să înțelegi: familia noastră are anumite standarde. Nu oricine poate face parte din ea.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. M-am ridicat brusc, scuzându-mă că trebuie să merg la baie. În oglinda rece, mi-am văzut ochii umezi și am tras aer adânc în piept. „Nu plânge acum. Nu le da satisfacția asta.”

M-am întors în sufragerie cu zâmbetul forțat pe buze. Vlad mă privea cu disperare, iar tatăl lui răsfoia ziarul fără să se uite la mine. Doamna Radu a continuat să vorbească despre cât de greu este să găsești oameni „de calitate” în ziua de azi și cât de mult contează educația și familia din care provii.

Nu era prima dată când simțeam că nu sunt destul de bună. Crescusem într-un apartament mic din cartierul Ferentari, cu o mamă care lucra la supermarket și un tată care ne-a părăsit când aveam zece ani. Am muncit din greu să ajung la facultate, am avut două joburi ca să-mi plătesc chiria și taxele. Dar pentru familia lui Vlad, toate astea nu contau. Pentru ei eram doar „fata aia din Ferentari”.

În drum spre casă, Vlad a încercat să mă liniștească:

— Nu-i lua în seamă. O să se obișnuiască. Te iubesc, Ilinca. Nu contează ce spun ei.

— Ba contează, Vlad! Pentru tine poate nu, dar pentru mine doare. Mă simt ca o impostoră de fiecare dată când intru la voi în casă.

A tăcut. Știa că am dreptate.

Au urmat luni întregi de încercări disperate de a le câștiga simpatia. Am adus prăjituri făcute de mine la fiecare vizită, am participat la discuțiile lor despre artă și politică, am încercat să mă îmbrac mai elegant, să nu par „de la periferie”. Dar nimic nu părea să fie suficient.

Într-o seară, la aniversarea domnului Radu, am auzit-o pe sora lui Vlad șoptind către mama lor:

— Chiar crezi că o să rămână cu ea? E drăguță, dar nu e de nivelul nostru.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere, privind luminile orașului care părea atât de străin.

Cea mai grea lovitură a venit când mama mea s-a îmbolnăvit grav. Aveam nevoie de sprijinul lui Vlad mai mult ca niciodată, dar el era prins între loialitatea față de mine și presiunea familiei sale. Într-o zi, după ce am petrecut ore întregi la spital cu mama, am ajuns la el acasă și l-am găsit discutând aprins cu părinții lui.

— Nu pot să aleg între voi! le striga el. O iubesc pe Ilinca!

— Atunci pleacă cu ea! a răspuns doamna Radu rece. Dar să știi că nu vei mai avea sprijinul nostru.

Vlad m-a privit neputincios. Am înțeles atunci că dragostea noastră era pusă la încercare mai mult ca oricând.

În următoarele săptămâni, Vlad s-a mutat cu mine într-un apartament micuț din Rahova. La început totul părea un vis frumos: eram doar noi doi împotriva lumii. Dar realitatea ne-a lovit repede. Salariul lui abia ajungea pentru chirie și facturi, iar eu trebuia să lipsesc tot mai des de la muncă pentru a avea grijă de mama.

Certurile au început să apară: despre bani, despre viitor, despre sacrificii.

— Nu mai pot! a izbucnit Vlad într-o seară. Simt că pierd totul: familia mea, cariera… Și tu ești mereu tristă!

— Crezi că mie îmi este ușor? am țipat eu printre lacrimi. M-am luptat toată viața să fiu acceptată și tot ce primesc e dispreț!

Ne-am îmbrățișat plângând amândoi, dar rănile erau adânci.

Când mama mea s-a stins din viață, Vlad a fost lângă mine. Dar după înmormântare s-a retras tot mai mult în sine. Într-o zi mi-a spus:

— Poate că mama mea a avut dreptate… Poate că suntem prea diferiți.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. După tot ce sacrificasem împreună, după toate umilințele îndurate… S-a mutat înapoi la părinți după câteva zile.

Au trecut luni de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Uneori îl văd pe Vlad pe stradă; ne salutăm stângaci, ca doi străini care au împărțit cândva același vis.

Mă întreb adesea: oare chiar contează atât de mult de unde vii? Sau suntem condamnați să fim judecați mereu după trecutul nostru? Poate că dragostea nu e suficientă într-o lume care pune etichete pe oameni înainte să-i cunoască cu adevărat.