„Nu te grăbi cu nunta, Lili!” – Povestea unei mirese care a fugit din strânsoarea familiei viitorului soț

— Lili, nu uita să pui voalul acela pe care l-a ales mama lui Vlad! Să nu faci vreo prostie, că se supără toată lumea!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de cozonac. Era ora șapte dimineața, cu două zile înainte de nuntă, iar eu stăteam la masa rotundă, cu mâinile strânse pe ceașca fierbinte. Mă uitam la degetele mele tremurânde și mă întrebam: când am început să mă simt o musafiră în propria viață?

— Lili, ai auzit ce-am zis?
— Da, mamă… am auzit.
Dar vocea mea era stinsă, ca o lumânare pe final. Mama mă privea cu ochii ei obosiți, dar hotărâți. Știam că vrea ce e mai bine pentru mine, dar nu mai știam dacă „binele” ăsta era și al meu.

Totul a început când Vlad m-a cerut de soție, într-o seară ploioasă de octombrie. Eram fericită, credeam că viața mea va fi ca în filmele alea romantice pe care le vedeam la televizor. Dar după ce am spus „da”, lucrurile au luat-o razna. Familia lui Vlad a preluat controlul asupra nunții, asupra casei noastre viitoare, asupra fiecărui detaliu din viața mea.

— Lili, să nu uiți că la noi în familie mireasa nu poartă roșu la cununie! Și să nu te gândești să-ți lași părul desfăcut, că nu se cade!
Asta era vocea doamnei Mariana, mama lui Vlad. O femeie impunătoare, cu privire tăioasă și zâmbet rece. De fiecare dată când veneam la ei acasă, simțeam că trebuie să-mi ascund adevărata față. Să fiu „fata bună”, „mireasa perfectă”, „noră cuminte”.

Într-o seară, după ce Vlad plecase la fotbal cu băieții, am rămas singură cu Mariana și sora lui, Alina. Stăteam la masă și ele discutau despre meniul de la nuntă.

— Sarmale cu afumătură, clar! Și friptură de porc, nu porcării din astea moderne cu somon sau salată!
— Dar eu… eu sunt vegetariană… am încercat să spun timid.
— Lasă prostiile astea! La nuntă mănânci ce mănâncă lumea! Nu ne faci tu de râs!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba doar despre mâncare. Era despre cine eram eu și cine trebuia să devin pentru ei.

În fiecare zi apăreau noi reguli: cum să mă îmbrac, cum să vorbesc cu rudele lui Vlad, ce să spun la biserică, cum să-mi port părul, ce muzică să alegem la petrecere. Vlad era prins între mine și familia lui. De fiecare dată când încercam să-i spun cum mă simt, ridica din umeri:

— Lili, lasă-i în pace… Așa sunt ei. O să treacă totul după nuntă.
— Dar eu? Eu când mai contez?
— Nu exagera…

În noaptea dinaintea cununiei civile, am avut un coșmar: eram îmbrăcată în rochie albă și alergam pe un câmp plin de noroi. În spatele meu veneau Mariana și Alina, strigându-mă să mă întorc. M-am trezit plângând.

A doua zi dimineață, am mers la biserică pentru repetiție. Preotul vorbea despre supunere și ascultare în familie. Mariana mă privea insistent. Am simțit că mă sufoc.

Seara aceea a fost decisivă. Tata a venit la mine în cameră. Nu era genul care să vorbească mult despre sentimente.

— Lili… tu chiar vrei nunta asta?
Am izbucnit în plâns.

— Nu mai știu ce vreau… Parcă nu mai sunt eu…

Tata m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Mai bine o fată fericită fără nuntă decât o mireasă tristă cu o viață întreagă de compromisuri.

Am stat toată noaptea pe gânduri. Am scris o scrisoare pentru Vlad. I-am spus tot: cum mă simt invizibilă, cum nu mai pot respira sub presiunea familiei lui, cum nu vreau să-mi pierd sufletul doar ca să fac pe plac altora.

Dimineața următoare am plecat la bunica mea din satul vecin. Am lăsat telefonul acasă. Bunica m-a primit cu brațele deschise.

— Of, draga mea… Femeile din familia noastră au uitat prea des să spună „nu”. Tu ai curajul să fii altfel?

Am stat acolo trei zile. Am plâns, am râs, am dormit mult și am vorbit cu bunica despre viață și alegeri. Când m-am întors acasă, Vlad mă aștepta pe bancă în fața blocului.

— Lili… De ce ai fugit?
— Pentru că nu mai puteam… Pentru că nu vreau o viață trăită după regulile altora.

A tăcut mult timp.

— Și eu mă simt prins între voi… Dar nu pot să-mi las familia la greu.

— Și eu sunt familia ta acum? Sau doar o piesă într-un decor?

Ne-am despărțit atunci. A fost greu. Mama a plâns mult. Mariana a sunat să mă certe și să-mi spună că „am făcut familia de râs”. Tata mi-a făcut o cafea și mi-a spus că e mândru de mine.

Au trecut luni până când am început să mă simt din nou eu însămi. Am reluat facultatea pe care o abandonasem pentru nuntă. Am început să pictez din nou. Am ieșit cu prietenele mele fără să mă gândesc ce va zice lumea.

Uneori îl văd pe Vlad prin oraș. Ne salutăm politicos. Poate într-o zi va înțelege și el că iubirea nu înseamnă sacrificiu total de sine.

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine sau rău. Dar azi știu sigur: e mai bine să fii sincer cu tine decât să trăiești o minciună frumoasă pentru alții.

Oare câte femei trăiesc încă vieți care nu le aparțin? Oare câți dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toți așteaptă să spunem „da”?