Între lacrimi și iertare: Povestea unei mame care și-a găsit putul spre lumină alături de fosta noră

— Cum ai putut să faci asta, Radu? Cum? Ți-ai gândit măcar o clipă la Ana? La copii? Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în bucătăria mică, cu faianța veche și mirosul de cafea arsă, privind la fiul meu care nu mai era băiatul pe care îl crescusem. Avea ochii goi, privirea pierdută undeva departe, ca și cum tot ce se întâmpla nu-l privea.

— Mamă, nu mai pot. Nu mai simt nimic pentru Ana. M-am îndrăgostit de altcineva. Vreau să fiu fericit.

Fericirea lui era ruina noastră. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Ana era ca o fiică pentru mine. O primisem în familie cu brațele deschise, îi știam toate durerile și toate bucuriile. Împreună am crescut copiii, am împărțit sărbători, am plâns și am râs la aceeași masă. Și acum, totul se spulbera din cauza unei femei pe care nici măcar nu o cunoșteam.

După ce Radu a plecat, casa s-a umplut de tăcere. Ana venea aproape zilnic la mine, cu ochii umflați de plâns și cu copiii de mână. Încercam să fiu tare pentru ei, dar noaptea plângeam în pernă, întrebându-mă unde am greșit ca mamă. Oare nu l-am iubit destul? Oare l-am răsfățat prea mult? Sau poate nu i-am arătat ce înseamnă responsabilitatea?

— Liliana, nu știu ce să fac… Nu pot să respir fără el, dar nici nu pot să-l iert. Ce le spun copiilor? Cum le explic că tata nu mai vine acasă?

Ana stătea pe canapea, cu palmele strânse în poală. Fetița cea mică, Maria, se juca la picioarele ei cu o păpușă fără un picior. Băiatul cel mare, Vlad, se uita la televizor fără să vadă nimic. Am simțit că trebuie să fiu stâlpul lor, chiar dacă eu însămi mă clătinam.

— O să fim bine, Ana. Împreună o să trecem peste asta. Eu sunt aici pentru voi.

A urmat o perioadă grea. Radu venea rar să-și vadă copiii și când venea, aducea cu el un aer străin, rece. Ana încerca să fie civilizată, dar îl privea ca pe un străin. Eu mă simțeam prinsă între două lumi: cea a fiului meu și cea a familiei pe care el o lăsase în urmă.

Într-o zi, Radu a venit cu noua lui iubită, Simona. Era tânără, frumoasă și sigură pe ea. Copiii s-au ascuns după mine când au văzut-o.

— Mamă, vreau ca Simona să-i cunoască pe Vlad și Maria. Trebuie să se obișnuiască unii cu alții.

— Nu cred că e momentul potrivit, Radu! Copiii abia s-au obișnuit cu ideea că nu mai locuiești aici! Nu-i forța!

Simona a zâmbit fals și a încercat să se apropie de copii.

— Bună! Eu sunt Simona. Am adus bomboane!

Maria s-a uitat la ea cu ochii mari și a spus încet:

— Vreau la mami…

Atunci am simțit furia mocnind în mine. Cum putea Radu să fie atât de insensibil? Cum putea să creadă că totul se poate rezolva cu bomboane?

După plecarea lor, Ana a izbucnit în plâns.

— Nu mai pot! Nu mai pot să-l văd! Mă doare prea tare!

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. În acea seară am decis că trebuie să fac ceva pentru Ana și pentru copii. Am început să-i ajut mai mult: îi luam de la școală, găteam pentru ei, mergeam împreună în parc. Încet-încet, am devenit o familie nouă — una fără Radu.

Vecinii au început să vorbească. „Uite-o pe Liliana! Își ține nora în casă după ce fi-su’ a părăsit-o!” „Ce rușine!” Dar nu-mi păsa. Pentru mine, Ana era parte din sufletul meu.

Într-o zi, Radu a venit furios:

— Ce faci tu aici? De ce te bagi între mine și Ana? De ce îi iei partea?

— Pentru că tu ai ales să pleci! Pentru că ei au nevoie de mine! Pentru că Ana e mama copiilor tăi și merită respect!

A plecat trântind ușa. În acea noapte am stat mult timp trează, gândindu-mă la tot ce pierdusem și la tot ce câștigasem. Poate că nu mai aveam familia perfectă din poze, dar aveam ceva mai prețios: legătura dintre mine și Ana, dragostea necondiționată pentru nepoții mei.

Au trecut luni de zile până când Ana a început să zâmbească din nou. Într-o seară, după ce copiii au adormit, mi-a spus:

— Liliana, nu știu cum aș fi trecut peste dacă nu erai tu… Ești mama pe care n-am avut-o niciodată.

Am plâns amândouă în tăcere. În acel moment am știut că viața ne poate răni cumplit, dar ne poate oferi și șansa unui nou început.

Astăzi suntem bine. Radu vine din când în când să-și vadă copiii, dar între noi s-a așternut o distanță pe care nu cred că o vom mai putea traversa vreodată. Eu și Ana suntem o echipă — gătim împreună, mergem la serbările copiilor și ne sprijinim una pe alta.

Uneori mă întreb: oare câți părinți ar putea ierta așa cum am făcut eu? Câți ar putea vedea dincolo de sânge și de orgoliu? Poate că adevărata familie nu e cea pe care o naști, ci cea pe care o alegi să o iubești.