Când dragostea de mamă doare: Povestea mea despre sacrificiu, vinovăție și limite

— Mamă, mai poți să mă ajuți luna asta cu 500 de lei? Promit că e ultima dată, chiar nu mai am cum să mă descurc…
Vocea lui Vlad răsuna în telefon, tremurată, dar hotărâtă. M-am uitat la soțul meu, Ion, care stătea la masă cu ziarul în mână și oftă adânc, fără să spună nimic. În acea clipă, am simțit cum inima mi se strânge ca într-o menghină. Nu era prima dată când Vlad ne cerea bani. De fapt, nici nu mai știam când fusese ultima lună în care nu ne sunase pentru ajutor.

M-am ridicat încet de pe scaun și am ieșit pe balcon, ca să nu mă vadă Ion plângând. În fiecare lună, aceeași poveste: Vlad, băiatul nostru cel mare, cu o soție și doi copii mici, nu reușea să-și acopere cheltuielile. Salariul lui de la firma de construcții abia ajungea pentru chirie și facturi. Soția lui, Alina, lucra la supermarket, dar programul era haotic și banii puțini. De fiecare dată când îi trimiteam bani, simțeam că îi salvez. Dar în același timp, undeva în adâncul sufletului meu, mă întrebam dacă nu cumva îi fac mai mult rău decât bine.

— Maria, iar îi dai? a întrebat Ion când am intrat înapoi în bucătărie.
— Ce vrei să fac? Să-l las să se descurce singur? Are copii mici…
— Și noi avem pensie mică! Nu putem să-i ținem la nesfârșit. O să ajungem să nu mai avem nici noi ce mânca.

M-am așezat lângă el și am început să plâng în hohote. Nu era prima ceartă pe tema asta. În ultimii ani, aproape toate discuțiile noastre se terminau cu reproșuri și tăceri apăsătoare. Mă simțeam prinsă între două lumi: cea a mamei care vrea să-și salveze copilul și cea a femeii care trebuie să-și protejeze familia rămasă acasă.

Mi-am amintit de copilăria lui Vlad. Era un băiat vesel, curios, mereu dornic să ajute. Îi cumpăram tot ce-și dorea: jucării, haine noi, dulciuri scumpe. Nu voiam să simtă lipsurile pe care le-am trăit eu în copilărie. Poate că am greșit atunci… Poate că i-am dat prea mult și nu l-am învățat să lupte pentru ceea ce vrea.

Într-o seară, după ce i-am trimis din nou bani lui Vlad, am primit un mesaj de la fiica mea cea mică, Irina:

— Mamă, iar l-ai ajutat pe Vlad? Știi că nu e corect față de mine… Eu muncesc din greu și nu v-am cerut niciodată nimic.

Am simțit cum mă cuprinde rușinea. Irina avea dreptate. Întotdeauna am fost mai indulgentă cu Vlad. Poate pentru că era primul născut sau poate pentru că mereu părea mai fragil decât sora lui. Dar oare nu i-am făcut un rău și Irinei? Oare nu am creat o prăpastie între ei?

Într-o duminică, la masa de prânz, tensiunea a atins apogeul. Vlad venise cu familia la noi. Copiii alergau prin curte, iar Alina încerca să pară relaxată.

— Vlad, trebuie să vorbim serios, a spus Ion brusc. Nu mai putem continua așa. Trebuie să găsești o soluție.
Vlad s-a înroșit la față și a evitat privirea tatălui său.
— Ce vrei să fac? Să-mi las copiii flămânzi?
— Nu! Dar nici noi nu putem trăi doar pentru tine! a izbucnit Ion.

Am simțit cum toată lumea se uită la mine. Toți așteptau ca eu să iau o decizie. Să fiu arbitru între soțul meu și fiul meu. Am simțit o furie mocnită față de toți: față de Vlad că nu se descurcă singur, față de Ion că e atât de dur, față de mine însămi că nu pot spune „nu”.

După acea zi, relațiile s-au răcit. Vlad a început să ne sune mai rar. Irina nu a mai venit pe la noi aproape deloc. Eu și Ion abia dacă mai vorbeam despre altceva decât facturi și datorii.

Într-o noapte nu am putut dormi deloc. M-am ridicat din pat și am început să scriu o scrisoare pentru Vlad:

„Dragul meu băiat,
Te iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar cred că te-am protejat prea mult și ți-am luat șansa de a deveni puternic. Nu vreau să te rănesc, dar trebuie să înveți să te descurci singur. Noi suntem bătrâni și obosiți. Te rog să mă ierți dacă te-am făcut să crezi că lumea îți datorează ceva.”

Nu i-am trimis niciodată scrisoarea. Am păstrat-o într-un sertar, ca pe o rană ascunsă.

Au trecut luni de atunci. Vlad s-a angajat la o altă firmă și pare că începe să se descurce mai bine. Dar relația noastră e încă rece. Irina încă mă privește cu reproș când ne vedem la ocazii rare.

Uneori mă întreb dacă am fost o mamă bună sau dacă am greșit totul din dragoste oarbă. Oare există un moment când trebuie să spui „ajunge” chiar dacă îți frânge inima? Oare dragostea de mamă poate fi uneori prea mult?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Sau poate îl aveți voi?