Între uși închise și speranță: Povestea mea despre credință și iertare

— Nu poți rămâne aici, mamă. Nu mai avem loc, și nici răbdare pentru certurile astea vechi.

Vocea fiului meu, Radu, răsuna rece în holul mic al apartamentului lor din București. Mă uitam la el, încercând să-i citesc pe chip vreo urmă de regret sau milă, dar nu găseam nimic. În spatele lui, nora mea, Simona, își strângea brațele la piept, evitând să mă privească. Pe jos, lângă ușă, valiza mea părea și ea stingheră, ca o dovadă a eșecului meu ca mamă.

— Dar unde să mă duc? am șoptit, simțind cum mi se frânge inima.

Radu a oftat și a dat din umeri.

— Poate la sora ta, la Constanța. Sau… nu știu. Trebuie să înțelegi că avem și noi viața noastră.

Am ieșit pe scara blocului cu ochii în lacrimi, simțind că fiecare treaptă pe care o coboram era o parte din mine care se rupea. Nu-mi imaginam niciodată că voi ajunge aici: la 68 de ani, după o viață de muncă și sacrificii pentru copiii mei, să fiu dată afară ca un străin.

Am mers pe jos ore întregi, fără țintă. M-am oprit într-un parc, pe o bancă rece, încercând să-mi adun gândurile. În minte îmi răsunau cuvintele mamei mele: „Niciodată să nu-ți pierzi credința, Maria. Dumnezeu vede tot.”

Dar unde era Dumnezeu acum? De ce mă lăsase singură?

În următoarele zile am încercat să găsesc ajutor la prieteni vechi. Unii nu mi-au răspuns la telefon, alții mi-au spus că nu pot să mă primească. Am dormit două nopți la o vecină din blocul unde locuisem cândva cu soțul meu, Ion. Dar nici ea nu mă putea ține mult.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, am intrat într-o biserică mică din cartierul Rahova. Era aproape goală. M-am așezat în ultima bancă și am început să plâng în hohote. Nu mai plânsesem așa de când murise Ion.

— Doamne, dacă mă auzi… ajută-mă! Nu mai pot! am șoptit printre suspine.

Un preot bătrân s-a apropiat încet de mine.

— Ce te apasă, fiică?

I-am povestit totul: despre Radu și Simona, despre fiica mea mai mică, Alina, care trăia în Italia și nu mai dorea să audă de mine după ce refuzasem să-i dau apartamentul moștenit de la părinți. Despre singurătatea care mă sufoca.

— Dumnezeu nu te uită niciodată, mi-a spus el blând. Uneori ne încearcă pentru a ne arăta cât de puternici suntem cu adevărat.

Mi-a dat o iconiță mică și m-a îndemnat să vin la slujbe și să mă rog. Am început să vin aproape zilnic la biserică. Acolo am cunoscut-o pe doamna Viorica, o femeie trecută prin multe necazuri, care m-a invitat să stau temporar la ea.

— Știu cum e să fii singură. Și eu am fost dată afară de copii cândva, mi-a spus ea într-o seară.

În casa Vioricăi era cald și liniște. Ne rugam împreună seara și vorbeam despre viețile noastre. Încet-încet, am început să simt că nu sunt chiar atât de singură pe cât credeam.

Într-o zi, la biserică, l-am văzut pe Radu stând stingher lângă ușă. M-am apropiat cu inima strânsă.

— Mamă… am greșit. Simona a plecat cu copilul la mama ei. Mi-e dor de tine… Poți să mă ierți?

L-am privit lung. O parte din mine voia să-l resping așa cum făcuse el cu mine. Dar altceva, mai puternic decât mânia sau durerea, m-a făcut să-l strâng în brațe.

— Te iert, Radu. Dar nu uita niciodată cum se simte un om când rămâne fără sprijin.

Am revenit acasă la el pentru câteva zile, dar relația noastră nu mai era la fel ca înainte. Învățasem că nu pot conta mereu pe oameni — nici măcar pe cei pe care i-ai crescut cu dragoste — dar pot conta pe credința mea.

Astăzi locuiesc într-o garsonieră modestă oferită de biserică pentru bătrâni fără familie. Îmi vizitez rar copiii; uneori mă sună, alteori uită de mine cu lunile. Dar nu mai simt aceeași durere ca înainte.

În fiecare seară aprind o lumânare și mă rog pentru ei. Pentru ca Dumnezeu să le dea înțelepciune și inimă bună.

M-am întrebat adesea: oare cât valorează dragostea unei mame într-o lume grăbită și egoistă? Poate credința să vindece răni atât de adânci? Voi ce ați fi făcut în locul meu?