Când afli de nunta fiului tău de la vecină: Povestea mea, a Annei, și tăcerile care dor

— Ana, ai auzit? Mâine e nunta lui Vlad! Ce băiat frumos ai crescut, să-ți trăiască!
Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Mâinile mi-au amorțit pe coada măturii, iar inima mi-a bătut atât de tare încât am crezut că o să leșin acolo, în fața porții. Vecina, tanti Maria, mă privea cu ochii ei blânzi, fără să știe că tocmai mi-a dat cea mai grea lovitură din viața mea.

— Ce… ce nuntă? am bâiguit, încercând să-mi adun gândurile.
— A lui Vlad, fata mea! Cu Irina, fata lui dom’ profesor Stoica. Nu știai? Toată lumea vorbește! Au pus și cortul la ei în curte.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Vlad, băiatul meu, se căsătorește și eu aflu de la vecină? Cum s-a ajuns aici? Unde am greșit?

Am intrat în casă ca o umbră. Pe masă, cana cu ceai rămasă de dimineață era încă acolo, lângă poza lui Vlad de la absolvire. Am luat fotografia în mâini și am început să plâng. M-am gândit la toate momentele când am tăcut, când am lăsat mândria să vorbească în locul meu. La ultima ceartă, când i-am spus că nu sunt de acord cu Irina, că nu e fata potrivită pentru el. La ușa trântită și la lunile de tăcere care au urmat.

Seara, când soțul meu, Gheorghe, a venit acasă, i-am spus ce am aflat. S-a uitat la mine cu ochii lui obosiți și a oftat adânc.

— Ți-am zis să-l lași în pace, Ana. E băiat mare. Dacă nu vrea să ne spună, asta e…
— Dar cum să nu ne spună? Cum să nu ne invite la nuntă? Suntem părinții lui!
— Poate că l-ai rănit prea tare ultima dată… Poate că și eu am greșit. Dar acum ce mai contează?

Am stat toată noaptea cu ochii pe tavan, întrebându-mă unde am greșit ca mamă. Am crescut singură doi copii — Vlad și sora lui mai mică, Ioana — cât Gheorghe era plecat la muncă în Italia. Am muncit pe brânci să nu le lipsească nimic. Dar poate că am uitat să-i ascult cu adevărat.

A doua zi dimineață, Ioana a venit acasă cu ochii roșii.

— Mamă… Vlad m-a sunat aseară. Mi-a zis să nu-ți spun nimic despre nuntă, că nu vrea scandal. Dar eu nu pot să tac… Nu pot!
— De ce face asta? Ce i-am făcut atât de rău?
— Nu vrea să te doară. Zice că ai fi venit doar ca să-i strici ziua…

M-am prăbușit pe scaun. Să ajung eu, mama lui, un pericol pentru fericirea copilului meu? Am simțit cum mândria mea se topește sub greutatea durerii.

Am luat telefonul și am format numărul lui Vlad. Mi-a tremurat mâna pe butoane. A răspuns după multe tonuri.

— Da?
— Vlad… mamă… Am aflat de nuntă. De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că știam că nu vrei să vii. Că n-o suporți pe Irina. Că o să faci scandal…
— Vlad, sunt mama ta! Cum poți să crezi că aș face asta?
— Ai făcut-o deja de atâtea ori… Ai zis că nu e bună pentru mine, că nu te interesează fericirea mea dacă nu e după cum vrei tu!

Am simțit cum fiecare cuvânt al lui mă lovește ca un bici.

— Vlad… îmi pare rău. Poate am greșit. Poate am fost prea dură… Dar te iubesc! Nu pot să stau acasă și să nu fiu lângă tine în ziua asta!
— E prea târziu acum… Totul e aranjat. Nu vreau să stricăm nimic.

A închis. Am rămas cu telefonul în mână și cu sufletul gol.

În ziua nunții am stat la fereastră și am ascultat muzica venită din curtea familiei Stoica. Am văzut-o pe Irina în rochie albă și pe Vlad zâmbind larg — un zâmbet pe care nu-l mai văzusem demult la el. Am plâns în tăcere, ascunsă după perdea.

După nuntă, zilele au trecut greu. Vecinii mă priveau cu milă sau curiozitate. Ioana încerca să mă înveselească, dar eu eram ca o umbră prin casă.

Într-o seară, Gheorghe a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Ana… trebuie să mergem la ei. Să vorbim ca oamenii mari. Să ne cerem iertare dacă trebuie…

Am strâns din dinți și am dat din cap. A doua zi ne-am dus împreună la casa lor. Vlad ne-a deschis ușa cu o privire rece.

— Ce vreți?
— Să vorbim… Să ne iertăm… Să fim din nou familie…

Irina a apărut în spatele lui și ne-a invitat în casă. Am stat toți patru la masă și am vorbit mult — despre trecut, despre greșeli, despre dorința de a merge mai departe.

La final, Vlad m-a îmbrățișat strâns.

— Mamă… vreau doar să fii fericită pentru mine. Atât.

Am plâns din nou — dar de data asta lacrimile au fost altfel: amare și dulci în același timp.

Acum mă uit la poza lor de la nuntă și mă întreb: câte familii se destramă din cauza tăcerii? Cât de greu e să spui „iartă-mă” înainte să fie prea târziu?