Mama vrea să plece de acasă: Povestea unui ginere din București

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să trăiesc așa, simt că mă sufoc! vocea Elenei, soacra mea, răsuna în telefon cu o disperare pe care nu o mai auzisem niciodată la ea. Era joi seară, iar eu tocmai ajunsesem acasă după o zi istovitoare la birou. Am rămas cu receptorul în mână, uitându-mă la soția mea, Irina, care își făcea temele cu fetița noastră, Ana.

— Ce s-a întâmplat, mama? am întrebat-o, încercând să-mi păstrez calmul.

— Vreau să plec. Vreau să-mi fac bagajele și să plec din țară. Am găsit pe cineva în Italia care mă poate ajuta cu un loc de muncă. Nu mai vreau să fiu povara nimănui!

M-am blocat. Elena locuia cu noi de aproape șapte ani, de când soțul ei murise. Fără ea, nu știam cum ne-am fi descurcat: gătea, avea grijă de Ana când noi eram la muncă, era sufletul casei. Dar niciodată nu mi-am pus problema că ar putea dori altceva pentru ea însăși.

— Mama, nu poți să faci asta! am izbucnit fără să-mi dau seama. Nu poți să ne lași acum, când avem atâta nevoie de tine!

Irina s-a ridicat de la masă și m-a privit speriată. — Ce s-a întâmplat?

Am pus telefonul pe speaker și am lăsat-o pe Elena să repete totul. Irina a început să plângă.

— Mama, te rog, nu ne lăsa! Cum o să ne descurcăm fără tine? Ana are nevoie de tine!

Elena a oftat adânc. — Știu că vă este greu, dar și mie îmi este greu. M-am săturat să fiu doar bunica și menajera voastră. Vreau să trăiesc și eu!

A urmat o tăcere apăsătoare. În mintea mea se derulau imagini cu diminețile în care Elena făcea clătite pentru Ana, cu serile în care povesteam toți trei la masă. Mă simțeam trădat și furios. Cum putea să ne facă una ca asta?

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit irespirabilă. Irina nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar, iar Ana întreba mereu unde e bunica și de ce plânge mami. Eu mă simțeam prins între două lumi: una în care voiam să-mi protejez familia și alta în care trebuia să accept că Elena are dreptul la propria fericire.

Am încercat să vorbesc cu ea din nou.

— Elena, gândește-te bine. Aici ai tot ce-ți trebuie: familie, nepoată… Ce găsești acolo?

— Mihai, acolo găsesc liniște. Găsesc respect pentru cine sunt eu ca om, nu doar ca ajutor în casă. Vreau să mă simt vie din nou!

M-a durut fiecare cuvânt al ei. Am început să caut soluții: am propus să angajăm o bonă pentru Ana, să o ajutăm pe Elena să-și găsească un hobby sau un job part-time aici, în București. Dar ea era hotărâtă.

A venit ziua plecării. Irina plângea necontrolat, Ana se agățase de gâtul bunicii și nu voia să-i dea drumul.

— Bunico, nu pleca! Cine o să-mi citească povești?

Elena a îngenuncheat lângă ea și i-a șoptit:

— O să-ți citesc povești la telefon, puiule. Și o să vin în vizită cât de des pot.

Eu am rămas în pragul ușii, incapabil să spun ceva. Mă simțeam vinovat și furios în același timp. O parte din mine voia să-i spun că nu are voie să plece, că familia e mai importantă decât orice vis personal. Dar altă parte știa că nu pot ține pe nimeni cu forța lângă mine.

După ce a plecat Elena, casa noastră s-a schimbat radical. Irina a intrat într-o depresie adâncă; nu mai avea răbdare nici cu mine, nici cu Ana. Eu am început să stau tot mai mult la serviciu ca să evit tensiunile de acasă. Am angajat o bonă, dar nimeni nu putea umple golul lăsat de Elena.

Într-o seară, după ce Ana a adormit plângând după bunica ei, Irina m-a privit cu ochii roșii:

— Tu ai alungat-o pe mama! Dacă nu ai fi fost atât de încăpățânat și posesiv, poate ar fi rămas…

Am simțit cum mi se strânge inima. Poate chiar aveam dreptate… Sau poate am fost doar egoist? Poate fiecare are dreptul la fericirea lui, chiar dacă asta înseamnă să-i doară pe cei rămași în urmă?

Au trecut luni de zile până când lucrurile au început să se așeze cât de cât. Elena ne suna des, trimitea pachete pentru Ana și încerca să fie prezentă cât putea prin telefon sau video call-uri. Dar nimic nu mai era ca înainte.

Acum stau singur în sufragerie și mă gândesc: Oare am făcut bine încercând s-o opresc? Sau am fost doar egoist? Cât de mult avem dreptul să cerem sacrificii celor dragi pentru binele nostru?