Umbrele trecutului nu pleacă niciodată: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici, Vlad! am izbucnit, cu mâinile tremurând pe clanța ușii. Ploua torențial, iar umbrele serii se prelingeau pe chipul fratelui meu ca niște lacrimi vechi. Lângă el, Irina, soția lui, își strângea paltonul pe lângă corp, evitându-mi privirea.

— Te rog, Doru, nu avem unde să mergem. Nu pentru mult timp, doar până ne punem pe picioare… vocea lui Vlad era stinsă, aproape străină.

Mi-am simțit inima bătând haotic. Ani de zile am încercat să-l uit pe Vlad. Să uit cum mi-a furat banii strânși pentru facultate și a dispărut fără urmă. Cum mama a plâns nopți întregi din cauza lui. Cum tata s-a stins cu regretul că nu și-a mai văzut fiul cel mare.

— Doru, hai să intrăm măcar până se oprește ploaia, a șoptit Irina, cu vocea ei blândă care parcă încerca să-mi aline furia.

Am deschis ușa larg, fără să spun nimic. Fiecare pas al lor pe parchetul casei mele era ca o rană nouă. Soția mea, Ana, a apărut în hol cu fetița noastră de patru ani în brațe.

— Ce se întâmplă? Cine sunt…? s-a oprit brusc când l-a recunoscut pe Vlad.

— Vlad și Irina… au nevoie de ajutor, am spus sec.

Ana m-a privit lung. Știa povestea. Știa cât m-a durut totul. Dar nu a zis nimic. A dus-o pe Mara în cameră și a revenit cu două prosoape.

— Poftiți, uscați-vă. Doru, putem vorbi un minut? m-a tras deoparte în bucătărie.

— Nu vreau să-i las aici, Ana! Nu pot! am izbucnit în șoaptă.

— E fratele tău… Și dacă ai fi tu în locul lui? Dacă Mara ar fi într-o zi la ușa surorii ei?

M-am prăbușit pe scaun. Toate amintirile au năvălit peste mine: copilăria noastră la țară, când Vlad mă apăra de băieții mai mari; serile când visam împreună la o viață mai bună; apoi trădarea lui, fuga, minciunile.

— Nu pot să uit ce a făcut… Nu pot să-l iert!

Ana mi-a pus mâna pe umăr.

— Dar poți încerca. Pentru tine. Pentru liniștea ta.

Am revenit în sufragerie. Vlad stătea cu capul plecat, iar Irina îi ținea mâna strâns. Am simțit un val de milă amestecată cu furie.

— Puteți rămâne câteva zile. Atât. După aceea trebuie să vă găsiți altceva.

Vlad a ridicat ochii spre mine. Erau roșii și obosiți.

— Mulțumesc, Doru… N-o să uit asta niciodată.

Zilele care au urmat au fost un coșmar tăcut. Vlad încerca să mă ajute prin casă, dar fiecare gest al lui mă irita. Îl vedeam cum se joacă cu Mara și mă întrebam dacă nu cumva o va răni și pe ea într-o zi. Irina gătea și încerca să vorbească cu Ana despre orice altceva decât despre motivul pentru care ajunseseră la noi.

Într-o seară, după ce Mara adormise, l-am găsit pe Vlad în curte, fumând nervos.

— De ce ai venit la mine? am întrebat fără ocolișuri.

A oftat adânc.

— Pentru că nu mai avem pe nimeni. Am pierdut totul. Am încercat să mă redresez după ce am ieșit din pușcărie… Dar nimeni nu vrea să angajeze un fost condamnat. Irina m-a susținut cât a putut, dar acum suntem la capătul puterilor.

M-am uitat la el lung. Nu știam dacă să-l cred sau nu.

— Știi cât rău ai făcut? Știi că tata a murit fără să te mai vadă?

Vlad a început să plângă în hohote. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil.

— Știu… Și nu trece zi fără să regret totul. Dar nu pot da timpul înapoi…

Am simțit cum ceva din mine se rupe. Toată furia s-a transformat într-o oboseală grea.

— Nu știu dacă pot ierta vreodată… Dar nu vreau să trăiesc toată viața cu ura asta în mine.

A doua zi dimineață, Ana mi-a spus că Irina i-a mărturisit că e însărcinată și că nu știe cum vor reuși să crească un copil fără ajutor. M-am uitat la Vlad și am văzut în ochii lui aceeași disperare pe care o simțisem eu cândva, când el dispăruse și eu rămăsesem singur cu părinții bolnavi.

Am decis să-i ajut să-și găsească o chirie ieftină și un loc de muncă pentru Vlad la un prieten care avea nevoie de muncitori necalificați. Nu a fost ușor — nici pentru mine, nici pentru Ana — dar am simțit că e singura cale prin care pot merge mai departe fără să mă las sufocat de trecut.

Când au plecat din casa noastră, Vlad m-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit:

— Poate într-o zi vei putea să mă ierți cu adevărat…

Acum, când mă uit la Mara jucându-se în curte și la Ana zâmbind din prag, mă întreb: oare chiar putem lăsa trecutul în urmă? Sau umbrele lui ne vor urmări mereu, oricât am încerca să fugim?