Între două lumi: Povestea unei familii la răscruce

— Ioana, iar nu ai pus destulă sare în ciorbă, a bombănit doamna Mariana, mama lui Vlad, în timp ce împingea farfuria deoparte cu un gest scurt, tăios. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, dar am strâns din dinți și am zâmbit forțat. Vlad m-a privit scurt, cu o privire care spunea „te rog, nu acum”. Era a treia oară luna asta când veneau la noi și, ca de obicei, atmosfera era încărcată de reproșuri și așteptări nespuse.

Nu știu când a început totul să se destrame între noi și părinții lui Vlad. Poate când am refuzat să le dăm bani pentru a treia oară într-un an, sau poate când am spus că nu putem merge la țară să-i ajutăm cu renovarea casei. Dar cel mai tare doare faptul că, atunci când Vlad a rămas fără serviciu, telefoanele lor s-au rărit brusc. Nu mai sunau să întrebe ce mai facem, nu mai veneau cu plăcinte calde sau cu borcane de zacuscă. Au dispărut ca niște umbre la primul semn că nu mai avem ce să le oferim.

— Vlad, nu vezi că nu ne apreciază decât când avem bani? am izbucnit într-o seară, după ce au plecat supărați pentru că nu le-am putut da suma cerută pentru „reparații urgente”.

— Sunt părinții mei, Ioana… Ce vrei să fac? Să-i las de izbeliște? a răspuns el, cu voce stinsă.

— Nu, dar nici să ne lase pe noi fără nimic! Mereu e ceva: ba au nevoie de bani pentru facturi, ba pentru medicamente, ba pentru „o mică vacanță la Băile Felix”. Și când tu ai rămas fără job, unde au fost?

Vlad s-a ridicat brusc și a ieșit pe balcon. L-am urmat după câteva minute. Îl găsisem cu ochii în lacrimi, privind spre luminile orașului.

— Ioana, nu știu ce să fac. Mă simt prins între două lumi. Pe tine te iubesc, dar sunt singurul lor copil… Dacă nu-i ajut eu, cine?

Am tăcut. Știam că nu pot câștiga lupta asta. Dar nici nu puteam să mă prefac că totul e bine.

Au urmat luni grele. Vlad a găsit un job nou, dar salariul era mai mic. Eu lucram la o grădiniță particulară și abia ne ajungeau banii de la o lună la alta. Socrii au început iar să sune. De fiecare dată când vedeam numărul doamnei Mariana pe ecranul telefonului, simțeam un nod în stomac.

— Vlad, mamă, am nevoie de 500 de lei până la pensie. Nu știu cum să mă descurc…

— Mamă, nici noi nu stăm prea bine acum…

— Da’ ce faceți cu banii? Nu vă ajung? Poate Ioana cheltuie prea mult pe prostii…

M-am simțit umilită. Nu era prima dată când mă acuza pe la spate. Într-o zi, am găsit-o pe doamna Mariana vorbind cu vecina noastră de la etajul trei:

— Săraca de mine, băiatul meu s-a însurat cu una care nu știe să țină casa… Numai pe haine și pe farduri dă banii!

Am intrat în scară și am trecut pe lângă ele fără să spun nimic. M-am simțit mică și neputincioasă.

Într-o seară de iarnă, după ce Vlad a primit o primă la serviciu, socrii au apărut neanunțați cu plase pline de mâncare și zâmbete largi.

— Mamă, ce surpriză! a spus Vlad încântat.

— Am zis să venim să vă vedem… Să nu uităm de familie! a spus domnul Ionel, tatăl lui Vlad.

Au stat până târziu, au povestit despre vremurile bune și au râs ca niciodată. Dar eu știam: totul era doar o fațadă. A doua zi dimineață, doamna Mariana m-a tras deoparte:

— Ioana, dacă tot a primit Vlad primă… Poate ne ajuți și nouă cu niște bani pentru factură. Știi cum e iarna asta…

Atunci am izbucnit:

— Doamnă Mariana, vă rog să mă iertați dacă vă supăr, dar nu mai pot! Nu suntem bancomatul familiei! De fiecare dată când avem ceva în plus, veniți la noi ca niște vulturi! Dar când avem nevoie de sprijin sau măcar de o vorbă bună, unde sunteți?

A rămas fără replică. Vlad a intrat în cameră exact atunci și a privit scena uluit.

— Ce se întâmplă aici?

— Nimic, Vlad. Doar că soția ta are impresia că noi suntem niște profitori!

— Mamă… te rog… Nu mai vreau scandaluri!

Au plecat supărați. Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Vlad nu mi-a vorbit ore întregi. Stătea cu ochii în tavan și ofta adânc.

— Poate ar fi mai bine să ne mutăm în alt oraș… Să începem de la zero… am spus încet.

— Nu pot să-i las singuri… Sunt bătrâni…

— Dar pe noi cine ne ajută? Cine ne vede când ne e greu?

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Socrii au început să sune mai rar. Vlad s-a schimbat: era mai tăcut, mai retras. Îl durea distanța creată între el și părinți, dar cred că undeva în sufletul lui știa că nu e corect ce se întâmplase.

Acum stau pe balconul nostru mic și privesc spre blocurile gri ale Bucureștiului. Mă gândesc la toate familiile care trăiesc același conflict: între dorința de a-ți ajuta părinții și nevoia de a-ți proteja propria familie. Oare cât putem sacrifica din noi pentru ceilalți? Unde tragem linia între iubire și abuz? Voi ce ați face în locul meu?