Răzbunarea Mariei: Cum o ceartă la magazin mi-a schimbat viața

— Doamnă, vă rog, nu mai țineți coada ocupată! Aveți doar două produse, nu trebuie să verificați fiecare etichetă!
Vocea casieriței răsună tăios peste tejghea, iar ochii tuturor se întorc spre mine. Mă simt ca o elevă prinsă cu tema nefăcută. Mâinile îmi tremură pe borcanul de zacuscă, iar obrajii mi se aprind. Mă numesc Maria, am 67 de ani și nu-mi amintesc să fi fost vreodată atât de umilită într-un loc public.

— Nu vă grăbiți, domnișoară, nu toată lumea are timp să stea la coadă ca dumneavoastră! îi răspund, încercând să-mi păstrez demnitatea. Dar vocea mi se frânge.

Casierița, o fată tânără cu părul prins într-o coadă neglijentă, oftează și scanează produsele cu gesturi repezite. O cheamă Alina, am aflat mai târziu. Atunci însă, pentru mine era doar „fata obraznică de la magazin”.

Când am ieșit din magazin, încă simțeam privirile oamenilor în ceafă. M-am dus acasă cu pași repezi, strângând sacoșa ca pe o armă. În mintea mea, răzbunarea deja prindea contur: „O să mă plâng la șeful ei! O să vadă ea cum e să fii pus la punct!”

Seara, la masă, i-am povestit fiicei mele, Ioana, totul. Ea a oftat și mi-a spus:

— Mamă, poate a avut o zi proastă. Nu te mai consuma atât.

Dar eu nu puteam lăsa lucrurile așa. A doua zi m-am dus direct la magazin și am cerut să vorbesc cu administratorul. Am povestit totul cu lux de amănunte. Administratorul, un bărbat grizonat pe nume domnul Popescu, a dat din cap grav:

— O să discut cu Alina. Îmi pare rău pentru incident.

Am plecat mulțumită, dar ceva mă rodea. În zilele următoare, când mergeam la cumpărături, Alina era tot acolo, dar nu mă mai privea în ochi. Era mai tăcută, mai abătută. Odată am surprins-o ștergându-și ochii cu mâneca halatului.

Într-o după-amiază ploioasă, am intrat în magazin și am găsit-o singură la tejghea. Nu era nimeni altcineva. Am ezitat o clipă, dar m-am apropiat.

— Bună ziua… Alina, nu?

Ea a ridicat privirea speriată.

— Da… Bună ziua.

— Voiam să vă spun că… poate am reacționat prea dur atunci. Și eu am avut zile proaste la serviciu.

Alina a oftat adânc și a început să plângă în hohote. Am rămas blocată.

— Îmi pare rău… Nu voiam să fiu rea cu nimeni. Mama mea e bolnavă acasă și… uneori nu mai pot.

M-am simțit mică de tot. Am scos un șervețel din geantă și i l-am întins.

— Știți… și eu am grijă de soțul meu bolnav de câțiva ani. Știu cum e să simți că nu mai poți.

Așa a început prietenia noastră ciudată. În fiecare zi schimbam câteva vorbe când veneam la cumpărături. Îi aduceam uneori plăcinte făcute de mine sau îi lăsam câte un bilețel cu o vorbă bună.

Într-o zi, Alina m-a invitat la ea acasă. Stătea într-o garsonieră micuță împreună cu mama ei, doamna Viorica, imobilizată la pat după un accident vascular cerebral. Am stat de vorbă ore întregi despre viață, despre greutățile pe care le ducem fiecare.

Familia mea nu a privit cu ochi buni această prietenie la început.

— Mamă, nu te implica prea mult! Cine știe ce probleme au oamenii ăștia… mi-a spus Ioana într-o seară.

Dar eu simțeam că trebuie să ajut. Am început să le duc cumpărături sau medicamente când aveau nevoie. Într-o zi, Alina mi-a spus:

— Dacă nu erați dumneavoastră… cred că aș fi cedat demult.

Am zâmbit și i-am strâns mâna.

Cu timpul, oamenii din cartier au început să observe schimbarea Alinei: era mai veselă, mai răbdătoare cu clienții. Unii chiar au venit la mine să mă întrebe ce s-a întâmplat cu „fata aceea morocănoasă”.

Dar viața nu e niciodată liniară. Într-o dimineață am primit un telefon disperat de la Alina:

— Doamna Maria… mama nu mai respiră bine! Nu știu ce să fac!

Am alergat cât am putut până la ele acasă și am chemat ambulanța. Din fericire, doamna Viorica a fost stabilizată la timp. Atunci am realizat cât de mult ajunsesem să țin la ele.

Familia mea a început să înțeleagă și chiar să se implice: Ioana venea uneori cu mine în vizită sau îi aducea Alinei haine pentru mama ei.

Acum privesc în urmă și mă întreb: dacă n-aș fi fost atât de pornită pe răzbunare atunci? Dacă n-aș fi încercat să văd dincolo de supărările mele? Poate că niciodată n-aș fi cunoscut o prietenie atât de sinceră.

Viața ne pune uneori față în față cu oameni care ne scot din zona de confort doar ca să ne arate cât avem de învățat despre noi înșine.

Mă întreb: câți dintre noi alegem să iertăm și să privim dincolo de aparențe? Și dacă am face-o mai des… oare cât de mult s-ar schimba lumea noastră?