Cum poți să nu mă vezi? Povestea unei femei care s-a pierdut în propria familie

— Lucia, ai pus sare în ciorbă? strigă mama din bucătărie, fără să se uite la mine.

Stăteam în pragul ușii, cu mâinile strânse la piept, încercând să-mi adun curajul să-i spun că am luat premiul întâi la școală. Dar vocea ei tăioasă și graba cu care mi-a aruncat privirea m-au făcut să tac. Am lăsat diploma pe masă, lângă farfuria cu ciorbă, și am ieșit încet, neauzită, ca de obicei.

Așa a început totul. Eram mezina familiei Popescu dintr-un sat mic de lângă Buzău. Mama, Ileana, era o femeie aspră, crescută cu muncă și lipsuri. Tata, Ion, era mai mult plecat la pădure sau la birt. Frații mei, Sorin și Radu, erau mereu ocupați cu ale lor: fotbal, prieteni, gălăgie. Eu eram fata care făcea liniște, care nu deranja pe nimeni. Și totuși, îmi doream atât de mult să fiu văzută!

Anii au trecut și am învățat să nu cer nimic. Să nu deranjez. M-am obișnuit să fiu invizibilă. La liceu, la oraș, am sperat că va fi altfel. Dar și acolo eram fata tăcută din banca a treia, cea care își făcea temele pentru toți și nu primea niciodată mulțumiri.

M-am măritat devreme cu Florin, un băiat liniștit din oraș. Am crezut că el mă va vedea cu adevărat. Dar viața ne-a prins în vârtejul grijilor: rate la bancă, facturi neplătite, copii mici care plângeau noaptea. Florin venea obosit de la serviciu și nu mă întreba niciodată cum mi-a fost ziua. „Lasă, Luci, e bine că suntem sănătoși”, spunea el mereu.

Copiii au crescut repede: Ana și Vlad. Am pus tot sufletul în ei. Le-am făcut pachețel pentru școală, i-am ajutat la teme, am stat nopți întregi lângă patul lor când aveau febră. Dar când veneau acasă, vorbeau doar despre prietenii lor sau despre ce au văzut pe internet. „Mamă, lasă-mă în pace!”, îmi spunea Ana când încercam să aflu ce o frământă.

Într-o seară de iarnă, când toți erau acasă dar fiecare în lumea lui, am simțit că nu mai pot. M-am dus la mama, poate acolo voi găsi alinare.

— Mamă, simt că nu mai pot… Parcă nu mă vede nimeni…

Ea s-a uitat la mine peste oale:

— Of, Lucio, ai copii sănătoși și bărbat acasă! Ce-ți mai trebuie?

Atunci am izbucnit:

— Să mă vezi! Să mă asculți! Să-mi spui că sunt bună la ceva!

Mama a oftat și a dat din mână:

— Ești prea sensibilă… Așa e viața.

Am plecat plângând pe uliță, cu zăpada scârțâind sub pași. M-am întrebat dacă așa va fi mereu: să fiu doar o umbră pe lângă ceilalți.

În zilele următoare am început să mă sting încet. Nu mai aveam chef de nimic. Nu mai găteam, nu mai făceam curat. Florin m-a întrebat într-o seară:

— Ce-i cu tine?

Am vrut să-i spun totul, dar m-am oprit. Ce rost avea? Oricum nu m-ar fi ascultat.

Într-o zi am primit un telefon de la școală: Ana avusese un conflict cu o colegă și plângea în cancelarie. M-am dus imediat. Când am ajuns acolo, Ana m-a privit cu ochii roșii:

— Mamă… tu chiar ai venit?

Atunci am simțit că încă mai contez pentru cineva. Am luat-o în brațe și i-am spus:

— Da, Ana. Sunt aici.

În acea seară am stat împreună pe canapea și am vorbit ore întregi. Pentru prima dată după mulți ani m-am simțit văzută.

A doua zi dimineață am decis că trebuie să fac ceva pentru mine. Mi-am făcut curaj și m-am înscris la un curs de pictură la Casa de Cultură din oraș. La început mi-a fost rușine să spun acasă unde merg. Dar după câteva săptămâni am început să aduc acasă tablouri colorate.

Florin s-a uitat mirat:

— Tu ai făcut astea?

— Da… eu.

Ana a zâmbit:

— Mamă, sunt superbe!

Pentru prima dată în viață am simțit că cineva mă vede cu adevărat.

Nu spun că totul s-a schimbat peste noapte. Mama tot nu mă sună decât când are nevoie de ceva. Frații mei mă caută doar la Paște sau Crăciun. Dar eu am găsit ceva ce nu-mi poate lua nimeni: bucuria de a fi eu însămi.

Uneori mă uit în oglindă și mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc nevăzute în propriile familii? Oare cât timp ne trebuie să ne dăm seama că merităm să fim văzute și iubite pentru ceea ce suntem cu adevărat?