Când am căzut la masa de familie: Povestea unei mame epuizate și a unui soț absent

— Nu mai pot, Darius! Nu mai pot! am șoptit printre dinți, cu mâinile tremurânde pe fața obosită, în timp ce încercam să-mi liniștesc fetița care plângea neîncetat. Era duminică, iar masa de familie era deja întinsă în sufrageria părinților mei. Mirosul de sarmale și cozonac plutea în aer, dar eu nu simțeam decât greutatea trupului meu epuizat și privirile tuturor ațintite asupra mea.

— Liniștește-te, Mara, nu e chiar așa greu, mi-a spus Darius pe un ton plictisit, fără să ridice ochii din telefon. — Toți copiii plâng. Las-o puțin să se descarce.

M-am uitat la el cu disperare. Îmi venea să țip, să arunc ceva, să fug. Dar nu puteam. Eram prinsă într-o capcană invizibilă, între așteptările familiei și neputința mea. Mama mea, Lidia, încerca să mă ajute cu priviri pline de compasiune, dar nu voia să intervină prea mult. Tata, Ion, se prefăcea că nu vede nimic. Fratele meu, Vlad, făcea glume proaste ca să detensioneze atmosfera.

— Mara, hai la masă! Sarmalele se răcesc! a strigat mama din bucătărie.

Am încercat să mă ridic de pe canapea cu fetița în brațe. Simțeam cum mi se înmoaie genunchii. Noaptea trecută nu dormisem deloc. Darius sforăise liniștit lângă mine, în timp ce eu schimbam scutece și încercam să-mi alăptez copilul care nu voia să adoarmă.

— Darius, te rog, ține-o tu puțin cât mănânc și eu ceva… am implorat eu, aproape în șoaptă.

El a oftat teatral și a luat copilul ca pe o sacoșă de cumpărături. Fetița a început să plângă și mai tare.

— Vezi? Cu mine nu stă! a spus el triumfător și mi-a întins-o înapoi.

În acel moment am simțit cum totul se prăbușește peste mine. Am început să văd pete negre în fața ochilor. Am încercat să mă țin de marginea mesei, dar totul s-a întunecat.

Când m-am trezit, eram întinsă pe canapea, cu mama care îmi punea o compresă rece pe frunte și cu tata care dădea din cap dezaprobator.

— Mara, ce-i cu tine? Nu ai mâncat nimic azi? a întrebat mama speriată.

— Sunt doar obosită… am murmurat eu rușinată. Simțeam lacrimile cum îmi ard obrajii.

Darius stătea într-un colț al camerei, cu telefonul în mână, evitând privirile tuturor. Nimeni nu spunea nimic. Tăcerea era apăsătoare.

După ce toți s-au retras la desert, mama a venit lângă mine și mi-a șoptit:

— Mara, trebuie să vorbești cu el. Nu poți duce totul singură. O să te distrugi…

Am dat din cap fără vlagă. Cum să-i explic lui Darius că mă simt invizibilă? Că fiecare zi e o luptă cu mine însămi? Că mă simt ca o fantomă care bântuie prin casă doar ca să hrănească și să schimbe copilul?

Seara, acasă, am încercat din nou:

— Darius, te rog… am nevoie de ajutorul tău. Nu mai pot singură…

El a ridicat din umeri:

— Ce vrei să fac? Eu muncesc toată ziua! Tu stai acasă cu copilul. Nu e ca și cum ai avea altceva de făcut…

M-am uitat la el șocată. Cum putea să spună asta? Nu vedea cât de mult mă chinuiam? Nu vedea cearcănele mele adânci sau mâinile mele tremurânde?

— Nu e vorba doar de schimbat scutece sau dat lapte! E vorba că nu mai știu cine sunt! Că nu mai am timp nici să fac un duș! Că mă simt singură și abandonată chiar lângă tine!

Darius a tăcut. S-a uitat la mine ca la un străin. Apoi s-a ridicat și a ieșit din cameră fără un cuvânt.

În acea noapte am plâns până am adormit cu fetița la piept. M-am gândit la toate femeile care trec prin asta și nu spun nimic. La toate mamele care se simt invizibile în propria lor casă.

A doua zi dimineață am găsit pe masă un bilet: „Merg la birou. S-ar putea să întârzii.” Atât. Nicio întrebare despre cum mă simt sau dacă am nevoie de ceva.

Am început să mă gândesc serios dacă asta e viața pe care mi-am dorit-o. Dacă familia noastră mai are vreo șansă sau dacă totul se va destrăma încet-încet sub greutatea tăcerii și a neînțelegerii.

Într-o zi am avut curajul să-i spun mamei totul. Am plâns pe umărul ei ca un copil mic.

— Mara, trebuie să te gândești la tine și la fetiță. Dacă el nu vrea sau nu poate să fie partenerul tău… poate că e timpul să iei o decizie pentru binele vostru.

Cuvintele ei m-au durut mai tare decât orice altceva. Dar avea dreptate. Nu puteam continua așa.

Am început să caut ajutor — am vorbit cu o psiholoagă din orașul nostru mic, Mihaela, care mi-a spus că nu sunt singură și că multe femei trec prin asta. Am început să scriu într-un jurnal fiecare zi — fiecare mic pas înainte sau fiecare cădere.

Darius a rămas același mult timp. Dar într-o seară, după ce l-am rugat pentru a mia oară să stea cu fetița ca să pot face un duș rapid, l-am găsit privind-o cum doarme și lacrimile îi curgeau pe obraji.

— Nu știu cum să fiu tată… mi-a spus el încet. — Mi-e frică să nu greșesc totul…

Atunci am înțeles că nici el nu știa cum să ceară ajutor sau cum să fie prezent. Poate că nici el nu fusese învățat vreodată ce înseamnă sprijinul adevărat într-o familie.

Acum suntem încă împreună, dar fiecare zi e o luptă pentru echilibru și comunicare. Încercăm să ne ascultăm unul pe celălalt și să ne sprijinim reciproc — chiar dacă uneori ne iese prost.

Mă întreb adesea: câte familii se destramă din cauza tăcerii și a fricii de a cere ajutor? Oare câți dintre noi trăim lângă cei dragi ca niște străini? Ce ar trebui să facem când iubirea pare că nu mai ajunge?