Când mama soacră devine o amenințare – Povestea unei familii românești

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. El stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ, evitând să mă privească. Din camera alăturată, se auzea televizorul dat prea tare — Viorica, mama lui, urmărea pentru a treia oară în acea zi același serial turcesc, râzând zgomotos la replici pe care le știam deja pe de rost.

Nu așa îmi imaginasem viața de familie. Când ne-am mutat în apartamentul nostru din cartierul Titan, visam la seri liniștite, la miros de cafea proaspătă și la dimineți leneșe de duminică. Dar totul s-a schimbat când Viorica a rămas văduvă și Mihai a insistat să o aducem la noi „doar pentru câteva luni, până se pune pe picioare”. Au trecut doi ani de atunci.

La început am încercat să fiu înțelegătoare. Îi pregăteam ceaiul preferat, îi ascultam poveștile despre tinerețea ei la țară și îi cumpăram medicamentele. Dar curând am început să simt cum fiecare colț al casei era invadat de prezența ei. În bucătărie nu mai aveam loc să gătesc fără să fiu criticată: „Irina, nu așa se face ciorba de perișoare! La mine în sat, femeile adevărate știau să gătească de la 12 ani!”

Într-o zi, când m-am întors de la serviciu, am găsit-o răscolind prin dulapurile mele. „Caut niște prosoape curate. Ale tale nu miros niciodată așa cum trebuie”, mi-a spus cu un zâmbet fals. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să-i spun lui Mihai ce simt, dar el ridica din umeri: „E mama, Irina. Nu vrea decât să ajute.”

Ajutorul ei era ca o umbră care mă sufoca. Îi spunea lui Mihai ce să cumpere din piață, cum să aranjeze mobila și chiar cu cine să ne petrecem timpul liber. Prietenele mele nu mai veneau pe la noi — „Nu-mi place cum mă privește soacra ta”, mi-a spus într-o zi Andreea. Nici eu nu mă mai simțeam bine acasă.

Cel mai greu mi-a fost când am pierdut sarcina. Eram devastată, iar Viorica a venit în camera mea cu o cană de ceai și mi-a spus sec: „Asta e, Irina. Poate data viitoare ai mai mult noroc. Să nu-l superi pe Mihai cu plânsul tău.” Am simțit atunci că nu mai am aer.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Mihai — el încerca să-mi explice că „trebuie să avem răbdare cu mama” — am ieșit din casă fără să știu unde merg. M-am plimbat ore întregi prin parc, încercând să-mi adun gândurile. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Dacă nu cumva sunt prea sensibilă sau egoistă.

Dar apoi mi-am amintit cine eram înainte ca Viorica să intre în viața noastră: o femeie veselă, sigură pe ea, cu planuri și vise. Acum mă simțeam mică și neînsemnată. M-am întors acasă târziu și am găsit-o pe Viorica dormind pe canapea, iar Mihai stând singur în bucătărie.

— Irina, nu vreau să te pierd… dar nici nu pot s-o las pe mama singură, mi-a spus el încet.

— Și eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? Cine are grijă de mine?

A doua zi am decis că trebuie să fac ceva pentru mine. Am început să merg la terapie și să vorbesc deschis despre ce simt. Am găsit sprijin la sora mea, Ramona, care m-a încurajat să pun limite clare.

Într-o dimineață, când Viorica a început iar să critice tot ce făceam, am privit-o în ochi și i-am spus calm:

— Doamnă Viorica, vă rog frumos să respectați spațiul meu și alegerile mele. Asta este casa mea și vreau să mă simt bine aici.

A rămas fără cuvinte pentru câteva secunde, apoi a început să plângă și să spună că nimeni nu o mai iubește. Mihai a încercat s-o consoleze, dar de data asta nu m-am mai lăsat manipulată de vinovăție.

Au urmat luni grele. Certuri, tăceri apăsătoare, discuții interminabile despre cine are dreptate și cine greșește. Dar încet-încet, Mihai a început să vadă cât de mult mă afectează situația. Am stabilit împreună reguli clare: fiecare are spațiul lui, iar deciziile importante le luăm doar noi doi.

Nu știu dacă povestea noastră va avea un final fericit sau dacă rănile se vor vindeca vreodată complet. Dar știu că nu mai vreau să fiu invizibilă în propria mea viață.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?