Moștenirea care ne-a sfâșiat: Povestea Mariei din Bistrița

— Nu pot să cred că ai avut curajul să aduci avocatul aici, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce priveam spre masa din sufrageria casei părintești. Era încă plină de colivă și lumânări stinse, iar mirosul de tămâie se amesteca cu cel al durerii.

Radu s-a uitat la mine cu ochii aceia reci pe care nu-i recunoșteam. — Maria, nu e vorba de curaj. E vorba de dreptate. Tata a spus mereu că băiatul trebuie să rămână cu casa. Așa s-a făcut la noi din moși-strămoși.

Elena, sora mea mai mică, stătea între noi cu ochii roșii de plâns. — Nu e corect, Radu! Și noi am crescut aici. Și noi am avut grijă de mama când era bolnavă. Tu nici măcar nu ai venit la spital în ultimele luni!

Am simțit cum mi se strânge inima. Parcă tot aerul din cameră dispăruse. Casa asta era mai mult decât niște ziduri vechi și o curte cu meri bătrâni. Era locul unde am învățat să merg pe bicicletă, unde mama ne făcea clătite duminica dimineața și unde tata ne citea povești la lumina lămpii.

Dar acum, fiecare colț părea să ne judece. Fiecare fotografie de pe pereți era martor la destrămarea noastră.

— Dacă vrei casa, ia-o! Dar să știi că nu vei mai avea surori! a țipat Elena și a ieșit trântind ușa.

Am rămas singură cu Radu. Îl priveam și încercam să-mi amintesc când s-a transformat fratele meu într-un străin. Poate când a plecat la facultate la Cluj și s-a întors doar la sărbători? Sau poate când tata s-a îmbolnăvit și el a preferat să trimită bani decât să vină acasă?

— Maria, nu vreau să ne certăm. Dar nu pot să renunț la ce mi se cuvine.

— Și ce ți se cuvine, Radu? O casă sau o familie?

A tăcut. Pentru prima dată părea nesigur.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Avocați, acte, discuții interminabile despre cote și succesiuni. Mama abia fusese îngropată și noi deja împărțeam totul: farfurii, covoare, tablouri. Parcă împărțeam și amintirile.

Vecinii șușoteau pe la porți. „Uite-i și pe copiii lui tanti Ileana… Nici n-au apucat să-i pună cruce și deja se ceartă pe avere.”

Într-o seară, Elena a venit la mine plângând. — Nu mai pot, Maria! Îmi vine să vând tot și să plec departe. Parcă nu mai suntem frați.

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Ne-am adus aminte de copilărie, de serile când stăteam toți trei pe prispă și visam la viitor. Niciuna dintre noi nu-și imaginase că viitorul va arăta așa.

Radu nu mai răspundea la telefon. Mama lui încerca să mă convingă să cedez: — Fata mea, lasă-l pe Radu cu casa! Tu ai serviciu bun la oraș, ce-ți trebuie ție bătrânețile astea?

Dar nu era vorba despre bani sau confort. Era vorba despre rădăcini. Despre cine suntem fără locul care ne-a ținut împreună.

Într-o zi, am găsit într-un sertar o scrisoare de la tata. Scrisul lui tremurat spunea: „Sper ca după ce nu voi mai fi, voi să rămâneți uniți. Casa asta nu valorează nimic fără voi împreună.”

Am mers cu scrisoarea la Radu. L-am găsit în curte, privind spre meri.

— Ți-ai adus aminte cum ne urcam în copacul ăsta și furam mere înainte să se coacă? l-am întrebat încet.

A zâmbit amar. — Da… Și cum ne certa mama.

I-am întins scrisoarea. A citit-o în tăcere, apoi a început să plângă pentru prima dată de când murise tata.

— Nu știu ce-i cu mine, Maria… Parcă m-am transformat într-un om pe care nu-l cunosc.

— Și eu la fel… Dar încă putem repara ceva.

A fost nevoie de luni întregi de discuții, compromisuri și lacrimi până am ajuns la o înțelegere: casa va rămâne a noastră, a tuturor. O vom folosi împreună, o vom repara împreună și poate într-o zi copiii noștri vor alerga prin curtea asta ca odinioară.

Dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna între noi. Încrederea s-a fisurat, iar rănile nu se vindecă ușor.

Uneori mă întreb: oare merită să pierzi familia pentru niște ziduri? Sau poate tocmai lupta pentru ceea ce credem că ni se cuvine ne arată cine suntem cu adevărat?