„Mâine vă faceți bagajele și plecați” – Povestea unei mame românce care a ales, în sfârșit, pe sine

— Nu mai pot! Nu mai pot, Vlad! Mâine vă faceți bagajele și plecați!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburul de la supa de pui se amesteca cu mirosul de tensiune. Vlad, fiul meu, s-a oprit din mestecat și a privit spre mine cu ochii lui verzi, atât de asemănători cu ai tatălui său. Lângă el, Irina, nora mea, a lăsat lingura jos și a început să plângă în tăcere.
— Mamă, nu poți să ne faci asta… a șoptit Vlad, dar vocea lui era lipsită de convingere.
— Ba pot! Și trebuie! Pentru că altfel mă pierd pe mine.

Nu știu când am ajuns aici. Poate în ziua în care Vlad a venit acasă cu Irina, spunând că nu-și mai permit chiria după ce și-a pierdut locul de muncă. Poate când am început să gătesc pentru trei persoane, să spăl haine pentru trei și să ascult certurile lor până târziu în noapte. Sau poate când am început să mă simt invizibilă în propria casă.

La început am fost bucuroasă să-i ajut. Sunt mama lui Vlad, cum să nu-l primesc? Dar după câteva luni, fiecare zi era o luptă. Irina nu făcea nimic prin casă, iar Vlad se retrăgea în camera lui cu laptopul, căutând joburi care nu veneau niciodată. Eu munceam la supermarket opt ore pe zi, apoi veneam acasă și găseam vase murdare, haine aruncate și doi adulți care se purtau ca niște copii răsfățați.

— Nu poți să ne dai afară! a izbucnit Irina într-un final. Unde să mergem? Părinții mei nu ne vor primi!

Am simțit un nod în gât. Știam că nu au unde să meargă. Dar nici eu nu mai puteam trăi așa. Mă trezeam dimineața cu inima strânsă, mă culcam noaptea cu lacrimi pe pernă. Prietenele mele îmi spuneau: „Lenuța, trebuie să te gândești și la tine!” Dar cum? Cum să-ți dai afară copilul?

Într-o seară, după ce am venit obosită de la muncă și am găsit iar chiuveta plină și televizorul urlând la maxim, am izbucnit:

— Gata! Nu mai pot! Vreau liniște în casa mea! Vreau să mă simt acasă!

Vlad s-a ridicat brusc:
— Dar noi ce să facem? Să dormim în gară?
— Nu știu! Ești adult! Descurcă-te! Eu m-am sacrificat destul!

A urmat o tăcere grea. Irina s-a ridicat încet și a ieșit din bucătărie. Vlad a rămas privind în gol.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, cu palmele transpirate și inima bătând nebunește. M-am gândit la anii când Vlad era mic și îl legănam la piept. La zilele când îi făceam pachet pentru școală și îi citeam povești înainte de culcare. La promisiunea pe care mi-am făcut-o când a murit tatăl lui: „O să-l protejez mereu.”

Dar acum? Cine mă protejează pe mine?

Dimineața i-am găsit împachetând câteva haine într-o geantă veche.
— Mamă… a încercat Vlad.
— Nu mai spune nimic. E mai bine așa.

Au plecat fără să se uite înapoi. Am rămas singură în apartamentul mic, cu pereții galbeni care păreau mai goi ca niciodată. Am plâns ore întregi. M-am simțit vinovată, egoistă, o mamă rea.

Dar apoi… ceva s-a schimbat. Am început să respir altfel. Seara am stat pe canapea cu o carte în brațe și am ascultat liniștea. Am gătit doar pentru mine și am mâncat fără grabă. Am vorbit la telefon cu prietenele mele fără să mă ascund în baie ca să nu audă Irina.

Au trecut două săptămâni până când Vlad m-a sunat.
— Mamă… suntem bine. Am găsit o garsonieră mică. Irina s-a angajat la un fast-food. Eu încă caut ceva mai bun.
Vocea lui era altfel – obosită, dar maturizată.
— Să ai grijă de tine, mamă.
— Și tu de tine, Vlad.

Am închis telefonul și am plâns din nou. Dar lacrimile erau altfel – nu de vinovăție, ci de ușurare.

Acum, după luni de zile, încă mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dar știu sigur că dacă nu luam acea decizie, m-aș fi pierdut pe mine pentru totdeauna.

Oare câte mame din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?