Fiul meu nu va fi niciodată „băiat de casă”: Ceaiul amar al unei familii românești

— Nu înțeleg, Irina, cum ai putut să-l schimbi așa pe Radu! Fiul meu era alt om înainte să te cunoască!
Vocea Mariei, soacra mea, răsuna în bucătăria mică, printre aburii ceaiului de tei. Mâinile îmi tremurau pe cana caldă, iar privirea ei mă străpungea ca un cuțit. Era o după-amiază de duminică, iar eu mă simțeam prinsă într-o capcană din care nu mai știam cum să ies.

— Maria, nu l-am schimbat pe Radu. El a ales să fie așa cum este acum, am încercat să spun cu voce joasă, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Nu-mi spune mie povești! De când s-a însurat cu tine, nu mai iese cu prietenii, nu mai vine la noi la masă duminica, nu mai face nimic din ce făcea înainte! Ai pus stăpânire pe el!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Oare chiar aveam atâta putere asupra lui Radu? Sau era doar vina pe care Maria voia să mi-o pună în cârcă? M-am uitat spre el, dar Radu stătea tăcut la masă, cu ochii în farfurie. Nici măcar nu încerca să mă apere.

— Mamă, nu e vina Irinei… am început eu să lucrez mai mult, am alte priorități acum… a bâiguit el, dar Maria l-a întrerupt brusc.

— Nu! Tu ai fost mereu băiatul meu bun! Ea te-a schimbat! Femeile din ziua de azi nu mai știu să fie gospodine, nu mai știu să țină o familie unită!

M-am ridicat brusc de la masă. Simțeam că mă sufoc. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. De ce trebuia să fie totul atât de greu? De ce nu puteam fi doar fericiți? De ce trebuia să lupt mereu pentru dreptul meu la fericire?

Am crescut într-o familie modestă din Bacău. Mama mea a fost mereu femeia care s-a sacrificat pentru toți: pentru tata, pentru mine și pentru fratele meu mai mic. Am văzut-o cum își înghite lacrimile și nemulțumirile doar ca să păstreze liniștea în casă. Mi-am promis că eu nu voi trăi niciodată așa. Când l-am cunoscut pe Radu la facultate, am crezut că el e diferit. Era blând, atent și părea că mă înțelege fără să fie nevoie de prea multe cuvinte.

Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Maria a început să vină tot mai des la noi acasă, sub pretextul că vrea să ne ajute. În realitate, venea să inspecteze: dacă am făcut curat, dacă am gătit „ca lumea”, dacă Radu are cămășile călcate. Orice greșeală era un motiv de ceartă.

— Irina, tu nu vezi că-l ții pe Radu sub papuc? Ce femeie ești tu dacă nu-i gătești zilnic? La noi în familie așa s-a făcut mereu!

Îmi venea să țip: „Nu suntem în anii ’60! Și eu muncesc! Și eu sunt obosită!” Dar tăceam. Pentru liniștea lui Radu. Pentru că nu voiam scandal.

Într-o seară, după ce Maria plecase trântind ușa, m-am prăbușit pe canapea și am început să plâng. Radu s-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe.

— Îmi pare rău… Nu știu ce să fac între tine și mama… Parcă sunt tras în două părți.

— Radu, eu nu vreau să alegi între noi. Vreau doar să mă respecți și să mă aperi când e nevoie. Nu vreau să fiu dușmanul mamei tale.

El a oftat adânc și m-a strâns mai tare la piept.

— O să încerc… Dar știi cum e mama…

Știam prea bine. Maria era genul de femeie care nu accepta niciodată că ar putea greși. Pentru ea, orice schimbare era o amenințare la adresa ordinii pe care o știa ea. Iar eu eram simbolul acelei schimbări.

Au trecut luni de zile în care am încercat să-i fac pe plac: am gătit sarmale după rețeta ei, am spălat geamurile până au scârțâit de curate, am mers la biserică duminica dimineața doar ca să nu mai aud reproșuri. Dar nimic nu era suficient.

Într-o zi, când am venit acasă de la serviciu, am găsit-o pe Maria în bucătăria mea, răscolind prin dulapuri.

— Ce cauți aici? am întrebat șocată.

— Caut făina aia bună! Vreau să-i fac lui Radu plăcinta preferată. Tu niciodată nu-i faci!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine.

— Maria, te rog frumos să pleci! E casa mea și nu ai dreptul să intri fără să anunți!

A rămas blocată câteva secunde, apoi a început să țipe:

— Nesimțito! Dacă n-ai fi tu, fiul meu ar fi fericit! L-ai transformat într-un bărbat slab!

Radu a venit alergând din dormitor. Pentru prima dată l-am văzut furios:

— Mamă, ajunge! Irina e soția mea și aici e casa noastră! Dacă nu poți respecta asta, te rog să pleci!

Maria a izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa. După aceea au urmat luni întregi de tăcere între noi. Radu era trist și vinovat; eu eram epuizată și confuză.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu despre cine ar trebui să cedeze primul — eu sau mama lui — am decis că trebuie să aleg pentru mine.

— Radu, eu nu mai pot trăi așa. Dacă vrei ca mama ta să fie mereu pe primul loc, spune-mi acum. Eu vreau o familie sănătoasă, unde fiecare are locul lui.

A fost cea mai grea discuție din viața mea. Dar atunci am simțit că mi-am recâștigat demnitatea.

Radu a ales să rămână lângă mine și împreună am pus limite clare Mariei. Nu a fost ușor — au urmat ani de împăcări și certuri — dar încet-încet relația noastră s-a vindecat.

Uneori mă întreb: câte femei din România trăiesc încă sub presiunea soacrelor sau a tradițiilor care le spun că trebuie să se sacrifice mereu? Când vom avea curajul să spunem „ajunge” și să ne alegem propria fericire?