Totul pentru fiicele mele: Am meritat oare această nepăsare?

— Nu mai pot, mamă! Nu vezi că am și eu viața mea? — vocea Ioanei răsună ca o palmă peste liniștea serii. Stau în bucătărie, cu mâinile înmuiate în apă rece, spălând farfurii pe care nu le-a mai folosit nimeni de zile întregi. Mă uit la ea, fiica mea cea mare, și nu-mi vine să cred cât de străină mi-a devenit.

— Ioana, eu doar am întrebat dacă vii duminică la masă. Nu trebuie să țipi la mine…

— Mereu cu mesele tale! Mereu cu pretențiile astea! — oftează și își aruncă geanta pe scaun. — Am serviciu, am prieteni, am viață! Nu pot să vin de fiecare dată când vrei tu!

Mă doare. Mă doare până în oase. Mă uit la mâinile mele crăpate, la ridurile din oglindă, la părul meu încărunțit prea devreme. Toate astea sunt semnele anilor în care am pus pe primul loc doar fericirea lor. Am renunțat la slujba de bibliotecară când s-a născut Ioana, ca să fiu acasă cu ea. Am crescut-o singură cât timp soțul meu, Doru, lucra pe șantier în Italia. Am făcut temele cu ea, am stat nopți întregi lângă patul ei când avea febră, am plâns în tăcere când a plecat la facultate în București.

Acum, când o privesc, nu mai văd fetița care mă striga „mami” cu ochii plini de iubire. Văd o femeie obosită, grăbită, mereu cu telefonul în mână, mereu nemulțumită.

— Ioana, eu nu vreau decât să te văd… Să stăm împreună ca înainte…

— Ca înainte? Mamă, nu mai suntem copii! — îmi răspunde ea, aproape cu milă. — Trebuie să accepți că am crescut.

Se ridică și pleacă în camera ei fără să mai spună nimic. Rămân singură în bucătărie, cu farfuriile ude și inima grea.

A doua zi primesc un mesaj de la Ana, fiica mea cea mică: „Mamă, nu pot veni duminică. Am mult de lucru.” Atât. Fără „te iubesc”, fără „îmi pare rău”. Ana e mereu ocupată. Are un job bun la o firmă de IT din Cluj și un iubit despre care nu vrea să-mi spună nimic. Când vine acasă, stă mai mult pe laptop decât cu mine.

Mă simt ca un obiect vechi, uitat într-un colț. M-am sacrificat pentru ele — am renunțat la vacanțe, la haine noi, la prieteniile mele. Când Doru s-a întors din Italia după 15 ani, era deja un străin pentru noi toți. S-a refugiat în băutură și tăcere. Eu am rămas stâlpul casei, dar casa s-a golit încet-încet.

Într-o seară, după ce Ioana pleacă iar fără să spună „noapte bună”, mă prinde dorul de vremurile când fetele alergau prin curte și râdeau cu gura până la urechi. Îmi aduc aminte cum le citeam povești la lumina lămpii și cum le promiteam că voi fi mereu lângă ele.

— Vesna, lasă-le să-și trăiască viața! — îmi spune vecina mea, Maria, când mă plâng că nu mă mai caută fetele. — Așa sunt copiii azi…

Dar eu nu pot să accept asta. Nu pot să cred că toată dragostea mea s-a transformat într-o povară pentru ele.

Într-o duminică friguroasă, încerc din nou să le adun pe amândouă la masă. Gătesc sarmale ca pe vremuri și pun masa cu fața de masă brodată de mama mea. Doru stă tăcut în capătul mesei, cu ochii pierduți în gol.

Ioana ajunge prima, cu ochii roșii de oboseală.

— Mamă, nu stau mult. Am o ședință online la ora trei.

Ana vine după încă o oră, vorbind la telefon și abia mă salutând.

— Haideți să mâncăm împreună! — încerc eu să aduc puțină căldură.

Dar discuția se transformă rapid într-o ceartă despre bani, despre lipsa de timp, despre reproșuri vechi.

— Mereu ne faci să ne simțim vinovate! — izbucnește Ana. — Nu e vina noastră că tu ai ales să renunți la tot pentru noi!

— Da? Și atunci ce ar fi trebuit să fac? Să vă las singure? Să plec și eu ca tata?

— Poate că ar fi fost mai bine… — murmură Ioana.

Simt cum mi se rupe sufletul. M-am sacrificat pentru ele și acum mi se reproșează tocmai asta.

După masă pleacă amândouă fără să privească înapoi. Rămân doar eu și Doru într-o casă prea mare și prea goală.

Noaptea nu pot dormi. Mă întreb unde am greșit. Oare dragostea poate sufoca? Oare sacrificiul meu a fost prea mare?

A doua zi primesc un mesaj scurt de la Ioana: „Scuză-mă pentru ieri.” Atât. Fără alte explicații.

Merg la biserică și mă rog pentru liniște. Preoteasa îmi spune:

— Copiii nu sunt ai noștri pentru totdeauna. Trebuie să-i lăsăm să plece…

Dar cum să-mi găsesc liniștea când inima mea e plină de dor?

Stau acum pe banca din fața casei și privesc strada pustie. Mâinile mele tremură ușor. Îmi dau seama că trebuie să-mi găsesc propriul drum, chiar dacă e târziu.

Dar oare cât valorează sacrificiul unei mame dacă ajunge să fie uitat? Oare dragostea necondiționată poate deveni o povară pentru cei pe care îi iubim cel mai mult?