Între Distanță și Cuvinte Nespuse: Povestea Mea de Mamă după Divorț

— Ana, te rog, nu mai pleca! Glasul meu răsună disperat în holul îngust al apartamentului nostru din Drumul Taberei, dar ușa se trântește înainte ca fiica mea să-mi răspundă. Rămân cu mâna întinsă în aer, cu inima bătând haotic și cu lacrimile curgându-mi pe obraji. E a treia oară săptămâna asta când încerc să vorbesc cu ea despre ce simte, dar de fiecare dată mă lovește același zid de tăcere și reproșuri nerostite.

Nu știu când am pierdut-o. Poate atunci când am semnat actele de divorț cu Mihai, soțul meu timp de douăzeci de ani. Poate când am început să lucrez ore suplimentare la farmacie ca să pot plăti ratele la casă. Sau poate mult mai devreme, când eram prea obosită să-i ascult poveștile din copilărie și îi spuneam mereu: „Lasă-mă puțin, Ana, sunt obosită.”

Seara, stau pe canapea cu o cană de ceai rece în mână și privesc telefonul. Îmi vine să-i scriu un mesaj, dar nu știu ce să spun. Ce cuvinte pot repara ani de distanță? Ce frază poate șterge sentimentul de respingere pe care îl poartă în suflet?

A doua zi dimineață, o găsesc în bucătărie, cu ochii umflați de plâns. Își pregătește cafeaua fără să mă privească. Îmi iau inima în dinți.

— Ana, putem vorbi?

Ea oftează și-și strânge mâinile pe cana fierbinte.

— Ce rost are? Oricum nu mă asculți niciodată.

Mă doare mai tare decât orice palmă. Încerc să nu plâng.

— Spune-mi ce simți. Te rog.

Ana ridică privirea spre mine pentru prima dată după mult timp. În ochii ei văd furie, dar și o tristețe adâncă.

— M-ai făcut mereu să mă simt ca o povară. Când eram mică, nu aveai timp pentru mine. Când am crescut, nu te interesa ce fac sau ce simt. După ce ai divorțat de tata, ai devenit și mai absentă. Ai fost aici fizic, dar sufletește… niciodată.

Cuvintele ei mă lovesc ca un pumn în stomac. Îmi dau seama că are dreptate. Am fost atât de prinsă în problemele mele încât am uitat că și ea suferă.

— Îmi pare rău, Ana. Nu știam că te simți așa. Am crezut că dacă muncesc și mă asigur că nu-ți lipsește nimic material, fac destul.

Ana râde amar.

— Nu banii contează! Aș fi vrut doar să fii acolo pentru mine. Să mă asculți când aveam nevoie. Să mă îmbrățișezi când plângeam noaptea după tata.

Îmi dau seama că nu există scuze suficiente pentru absența mea emoțională. Încerc să mă apropii de ea, dar se retrage.

— Nu vreau să te urăsc, mamă. Dar nici nu pot să uit tot ce a fost.

Rămân singură în bucătărie, cu inima frântă. Zilele trec greu. La serviciu sunt neatentă, iar colegele mă întreabă dacă sunt bolnavă. Nu pot să le spun adevărul: sufăr pentru că mi-am pierdut fiica.

Într-o seară primesc un telefon de la Mihai.

— Irina, ai vorbit cu Ana? E foarte retrasă și la mine. Nu știu ce să mai fac.

Vocea lui e la fel de obosită ca a mea. Divorțul ne-a distrus pe toți trei, dar cel mai mult pe Ana.

— Am încercat… dar nu vrea să vorbească cu mine.

— Poate ar trebui să mergem împreună la un psiholog de familie. Să încercăm măcar…

Sunt sceptică, dar accept. Poate e ultima noastră șansă.

Prima ședință e un coșmar. Ana stă cu brațele încrucișate și refuză să vorbească. Psihologul ne întreabă despre copilărie, despre divorț, despre cum ne simțim acum. Eu plâng aproape tot timpul.

— Irina, spune-i Anei ce ai fi vrut să-i spui atunci când era mică și nu ai putut.

Mă uit la fiica mea și simt cum mi se rupe sufletul.

— Ana, îmi pare rău că nu am fost mama de care aveai nevoie. Îmi pare rău că te-am făcut să te simți singură și neiubită. Te iubesc mai mult decât orice pe lume și vreau să repar tot ce am stricat.

Ana începe să plângă în hohote. Pentru prima dată după ani întregi, o iau în brațe și nu o mai las să plece.

Procesul e lung și dureros. Avem zile bune și zile proaste. Uneori ne certăm, alteori râdem împreună ca pe vremuri. Dar încet-încet, zidurile dintre noi se dărâmă.

Într-o zi, Ana vine acasă cu o cutie mare în brațe.

— Ce e acolo? întreb curioasă.

— Am găsit vechile noastre albume foto… Vrei să le vedem împreună?

Ne așezăm pe covor și răsfoim pozele din vacanțe, Crăciunuri fericite și zile obișnuite din trecutul nostru comun. Plângem amândouă, dar pentru prima dată plângem împreună, nu fiecare singură în camera ei.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să repar totul. Dar știu că nu voi mai lăsa niciodată distanța sau tăcerea să ne despartă.

Oare câte mame trăiesc cu regrete ca ale mele? Oare câte fiice poartă în suflet răni nevindecate din copilărie? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să spună „Te iubesc” înainte să fie prea târziu.