Când Bunicul a Venit Să Stea cu Noi: Dragoste, Conflicte și Secrete într-un Apartament de Bloc

— Nu mai avem încotro, trebuie să-l luăm la noi! a spus Radu, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamurile bucătăriei noastre mici. Ținea telefonul strâns în mână, iar ochii îi erau umezi. M-am uitat la el, simțind cum mi se strânge stomacul. Știam ce înseamnă asta: bunicul Ilie, tatăl lui Radu, urma să se mute cu noi.

Nu era loc nici pentru noi doi și fetița noastră, Ana-Maria, darămite pentru încă un adult. Apartamentul nostru cu două camere din Titan era deja sufocat de jucării, haine și vise amânate. Dar nu puteam spune nu. Bunicul rămăsese singur după ce soția lui murise și nu mai avea pe nimeni altcineva.

— O să fie greu, Radu… am șoptit eu, încercând să-mi ascund teama. — Știu, dar e tata… n-am cum să-l las singur.

A doua zi, bunicul a venit cu două valize vechi și o privire pierdută. Nu l-am văzut niciodată atât de mic. Era un bărbat care odinioară ridica saci de ciment cu mâinile goale, dar acum părea că abia își duce pașii.

Primele zile au fost un haos. Ana-Maria nu înțelegea de ce trebuie să doarmă cu noi în cameră. — Mami, de ce nu pot să am camera mea? De ce bunicul stă aici? — Pentru că are nevoie de noi, iubita mea. Și noi avem nevoie de el, chiar dacă nu știm încă.

Bunicul era tăcut. Stătea ore întregi la geam, privind blocurile gri și copacii goi din fața scării. Îl auzeam uneori suspinând noaptea. Într-o seară, l-am găsit plângând încet în bucătărie. — Domnule Ilie, sunteți bine? — Mi-e dor de ea… mi-e dor de casa mea… mi-e dor de liniște…

Radu încerca să-l ajute, dar între ei era o distanță pe care nici măcar sângele nu o putea umple. Se certau din nimicuri: televizorul prea tare, mâncarea prea sărată, ușa lăsată deschisă la baie. Eu eram prinsă la mijloc, încercând să țin familia laolaltă.

Într-o sâmbătă dimineață, când făceam clătite pentru Ana-Maria, am auzit o discuție aprinsă din sufragerie:

— N-ai fost niciodată mulțumit de mine! a izbucnit Radu.
— Ai plecat când aveam mai mare nevoie de tine! i-a răspuns bunicul cu vocea spartă.
— Am plecat pentru că nu mai suportam scandalurile voastre!
— Și-acum ce faci? Fugi iar?

M-am oprit din amestecat aluatul și am simțit cum mă sufoc între pereții aceia subțiri. Ana-Maria s-a uitat la mine speriată.

— Mami, de ce țipă tati?
— Pentru că uneori oamenii mari nu știu cum să-și spună că suferă…

Seara aceea a fost un punct de cotitură. După ce Ana-Maria a adormit, m-am dus la bunicul care stătea pe balcon cu o țigară stinsă între degete.

— Domnule Ilie… știu că vă e greu aici. Și nouă ne e greu. Dar poate… poate dacă am vorbi mai mult despre ce simțim…
El m-a privit lung.
— N-am știut niciodată să vorbesc despre ce simt. Am crescut cu palma și cuvântul scurt. Așa am fost toți bărbații din familia asta.
— Poate e timpul să încercați altceva.

A doua zi dimineață am găsit pe masă o scrisoare scurtă de la el: „Îmi pare rău pentru tot ce n-am spus și tot ce n-am făcut.”

Am început să gătim împreună. Bunicul mi-a arătat rețeta lui de sarmale și a povestit despre copilăria lui la țară. Ana-Maria îl asculta fascinată. Radu a început să vină mai devreme acasă și uneori îl prindeam pe el și pe tatăl lui râzând la un meci de fotbal.

Dar nu totul era roz. Într-o zi, am găsit o scrisoare veche într-un sertar pe care bunicul îl păstra mereu încuiat. Era adresată unei femei pe care nu o cunoșteam: „Dragă Elena…” Am simțit un fior rece pe șira spinării. Cine era Elena? Am pus scrisoarea la loc, dar gândul nu-mi dădea pace.

Într-o seară, după ce Ana-Maria a adormit, l-am întrebat direct:

— Cine este Elena?
Bunicul a tresărit și a început să plângă în hohote.
— A fost iubirea vieții mele… înainte să mă însor cu bunica ta. N-am avut curajul s-o aleg pe ea. Am trăit toată viața cu regretul ăsta.

Am simțit atunci cât de grele pot fi poverile pe care le ducem fără să le spunem nimănui.

Au trecut cinci luni până când bunicul a putut să zâmbească din nou cu adevărat. Într-o duminică însorită, am ieșit toți patru în parc. Ana-Maria alerga printre frunze, iar Radu și bunicul stăteau pe bancă și vorbeau liniștit despre nimicuri.

M-am uitat la ei și am realizat cât de mult ne-a schimbat această perioadă. Am învățat să fim răbdători unii cu alții, să ne iertăm greșelile și să ne spunem adevărul chiar dacă doare.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare câte familii trăiesc cu secrete nespuse și regrete ascunse? Oare cât de mult ne-ar schimba dacă am avea curajul să ne spunem povestea?