Între două lumi: Povestea unei mame care și-a provocat copiii să devină adulți

— Vlad, Radu, veniți la masă! Am pus totul pe masă, nu vreau să se răcească!
Vocea mea răsună în bucătăria mică, cu miros de ciorbă proaspătă și pâine caldă. Vlad, cel mare, intră primul, cu pași apăsați și privirea încărcată de o oboseală pe care nu i-o știam. Radu îl urmează, cu ochii lui verzi, mereu curioși, dar acum parcă mai triști ca niciodată.

— Mamă, trebuie să vorbim, zice Vlad, trântindu-se pe scaun.
— Ce s-a întâmplat? întreb, încercând să-mi ascund neliniștea.

Radu se uită la fratele lui, apoi la mine. — Am decis să ne mutăm împreună. Să încercăm să trăim pe cont propriu. Să vedem cum e viața de adult.

Simt cum mi se strânge inima. Mă uit la ei — copiii mei, care încă ieri alergau prin curte după mingea spartă și se certau pe telecomandă. Acum vor să plece. Să fie bărbați. Să se descurce singuri.

— Credeți că e ușor? Credeți că viața e doar despre libertate? Vreți să vă arăt eu ce înseamnă să fii adult în România? le spun, cu vocea tremurândă.

Vlad mă privește drept în ochi. — Da, mamă. Vrem să încercăm.

În acea seară nu am dormit deloc. M-am gândit la toate greutățile prin care am trecut: salariul mic de la școală, facturile care nu se mai terminau, grija zilei de mâine. Am decis să le dau o lecție. Să-i las să vadă cu ochii lor.

A doua zi le-am dat o listă: chirie, întreținere, curent, mâncare, internet. Le-am spus: „Aveți două săptămâni să vă găsiți de muncă și să vă descurcați cu banii pe care îi câștigați. Eu nu vă ajut decât cu un sfat.”

Au acceptat provocarea cu un entuziasm care m-a surprins. S-au mutat într-o garsonieră veche din cartierul vecin. Vlad s-a angajat la un supermarket ca lucrător comercial, iar Radu a găsit ceva part-time la o cafenea. Primele zile au fost pline de optimism — râdeau când îmi povesteau cum au ars prima oară cartofii sau cum s-au certat pe cine spală vasele.

Dar după o săptămână, tonul s-a schimbat. Vlad a venit într-o seară acasă la mine, cu ochii roșii de oboseală.

— Mamă, nu mai pot. Șeful țipă la mine pentru orice prostie. Azi am stat opt ore în picioare și tot nu am terminat rafturile.

Radu a venit după el, tăcut. — Mi-au tăiat din salariu pentru că am spart o cană. Și nici nu ne ajung banii de mâncare până la sfârșitul lunii.

I-am privit și mi s-a rupt sufletul. Dar am rămas fermă.

— Asta e viața de adult. Nu v-am spus eu?

Au plecat fără să mai spună nimic. În noaptea aceea am plâns în pernă ca un copil. M-am întrebat dacă nu cumva i-am aruncat prea devreme în lumea asta crudă.

Timpul a trecut greu pentru toți trei. Eu mă luptam cu dorul lor și cu vina că poate i-am împins prea tare. Ei se luptau cu facturile, cu șefii nervoși și cu frigul din garsoniera prost izolată.

Într-o zi de duminică, când am mers la ei cu o plăcintă caldă, i-am găsit certându-se:

— Nu mai suport! urlă Vlad. Tot eu fac curat, tot eu plătesc jumătate din chirie!
— Dacă nu-ți convine, du-te acasă la mama! îi răspunde Radu furios.

Am intrat fără să bat la ușă.

— Ajunge! Ce faceți aici? V-ați dorit viața asta! Acum vă dați bătuți?

S-au uitat la mine rușinați. Am lăsat plăcinta pe masă și am ieșit fără să spun altceva.

Seara m-au sunat amândoi.

— Mamă, ne pare rău… Ne e greu, dar nu vrem să renunțăm. Ne-ai învățat să fim puternici.

Atunci am realizat că lecția mea nu i-a îndepărtat unul de altul sau de mine, ci i-a făcut mai uniți. Au început să-și împartă sarcinile mai echitabil și să-și gestioneze mai bine banii. Au învățat să gătească împreună și chiar au început să râdă din nou.

După trei luni s-au întors acasă pentru o zi — era ziua mea de naștere. Mi-au adus un buchet de flori și mi-au spus:

— Mamă, încă ne e greu, dar acum știm ce înseamnă viața adevărată. Și știm că mereu vom avea unul pe altul.

Am plâns din nou — dar de data asta de fericire și mândrie.

Acum mă uit la ei și mă întreb: Oare am făcut bine că i-am lăsat să sufere ca să crească? Sau ar fi trebuit să-i protejez mai mult? Voi ce ați fi făcut în locul meu?