Între două focuri: Când soțul meu nu poate spune mamei lui că nu putem avea copii

— Irina, iar nu bei vin? Nu-i așa că ai o veste pentru noi?
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsună peste masa încărcată cu sarmale și friptură. Mâinile îmi tremură pe paharul cu apă. Radu, soțul meu, evită privirea tuturor și-și taie carnea în bucățele mici, ca un copil pedepsit.
— Nu, mamă, doar nu are chef, răspunde el încet, fără să ridice ochii.
— Dar de câți ani tot nu are chef? Irina, dragă, ce se întâmplă? Voi nu vreți copii?
Simt cum mi se strânge stomacul. Îmi vine să fug, să țip, să spun totul: că am încercat, că am plâns nopți la rând, că am făcut analize peste analize și că doctorii ne-au spus că șansele sunt aproape nule. Dar Radu mi-a cerut să nu spunem nimic. „Lasă, Irina, poate se întâmplă o minune. Nu vreau să o supăr pe mama.”
Așa că tac. Tac și mă sufoc.
După masă, mă retrag pe balconul mic al apartamentului lor din Drumul Taberei. Privesc blocurile cenușii și simt cum lacrimile îmi ard obrajii. Mariana intră după mine.
— Irina, eu nu vreau să te supăr… dar Radu e singurul meu copil. Mi-aș dori atât de mult un nepoțel…
Îmi mușc buza până la sânge.
— Știu, doamnă Mariana… Știu…
Nu pot spune mai mult. Nu pot trăda promisiunea făcută lui Radu. Dar mă simt trădată eu însămi.
Seara, acasă, îl privesc pe Radu cum se uită la televizor absent. Îl iubesc, dar simt că mă sufoc între dragostea pentru el și nevoia de a-mi apăra demnitatea.
— Radu, nu mai pot. Nu mai pot să tac. Mă doare prea tare…
El oftează adânc și-și trece mâna prin păr.
— Știu… Dar mama n-ar suporta vestea asta. O să creadă că e vina mea sau a ta… O să ne judece…
— Dar noi deja suntem judecați! În fiecare duminică!
Liniștea dintre noi e grea ca plumbul. Mă întreb dacă dragostea noastră poate supraviețui acestei tăceri care ne roade pe dinăuntru.
Trec luni de zile la fel: mese de familie tensionate, întrebări insinuante, priviri compătimitoare de la rudele care deja au copii și care mă privesc ca pe o ciudată. Într-o zi, primesc un mesaj de la sora lui Radu: „Poate ar trebui să mergeți la un preot. Poate aveți un păcat nespovedit.” Mă simt umilită până în măduva oaselor.
Într-o seară ploioasă de noiembrie, după încă o masă în care Mariana a adus vorba despre „ceasul biologic”, izbucnesc. În fața tuturor.
— Ajunge! Nu mai pot! Nu putem avea copii! Am încercat tot ce se putea încerca! Vreți să vă arăt dosarul cu analize? Vreți să vă povestesc fiecare injecție, fiecare lacrimă?
Radu rămâne împietrit. Mariana duce mâna la gură și începe să plângă. Sora lui Radu mă privește cu ochii mari, șocată.
— De ce nu mi-ați spus? întreabă Mariana printre suspine.
— Pentru că Radu n-a vrut… Pentru că am sperat că poate se va întâmpla o minune… Pentru că mi-a fost rușine… Pentru că nu voiam să vă dezamăgesc…
Masa se destramă în tăcere și lacrimi. Plec acasă cu Radu fără să ne spunem nimic. În acea noapte dormim spate în spate, fiecare cu durerea lui.
A doua zi dimineață, Mariana mă sună:
— Irina… îmi pare rău… N-am știut cât suferiți… Poate putem vorbi… Poate există alte soluții…
Vocea ei e blândă pentru prima dată după ani de zile. Plâng la telefon ca un copil și simt cum o piatră imensă mi se ridică de pe piept.
Radu vine la mine în bucătărie și mă ia în brațe:
— Îmi pare rău că te-am pus să porți singură povara asta… N-am vrut să te rănesc… Mi-a fost frică…
Îl strâng tare și îi spun:
— Poate e timpul să nu ne mai fie frică niciunuia dintre noi… Poate e timpul să fim sinceri cu toții…
De atunci lucrurile nu s-au rezolvat peste noapte, dar s-au schimbat: Mariana a început să mă întrebe cum mă simt, nu când voi rămâne însărcinată; Radu a început să vorbească deschis despre durerea lui; eu am început să respir din nou.
Mă întreb uneori câte femei ca mine trăiesc între două focuri — între iubirea pentru soț și presiunea unei familii care vrea nepoți cu orice preț. Oare câte dintre noi au curajul să-și spună povestea? Oare când vom învăța să vorbim deschis despre suferințele noastre fără rușine?