Am vrut să mă împac cu fosta mea soție după 25 de ani împreună: Dar a fost prea târziu. Acum am 52 de ani și nu mai am nimic.

— Doru, tu chiar nu vezi că nu mai suntem o familie? Vocea Anei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Era o marți ploioasă, iar eu tocmai ajunsesem acasă după încă o zi lungă la serviciu. Mă uitam la ea, la ridurile fine din colțul ochilor, la mâinile ei care tremurau ușor pe cana de ceai. Nu știam ce să-i răspund. Poate pentru că nici eu nu mai știam ce înseamnă să fim o familie.

Am fost împreună 25 de ani. Am cunoscut-o pe Ana la facultate, la Iași, când eram amândoi tineri și visători. Ea studia Literele, eu eram la Politehnică. Ne-am căsătorit repede, poate prea repede, dar eram convinși că dragostea noastră va rezista la orice. După nuntă, ne-am mutat într-un apartament mic din cartierul Nicolina. Eu am început să lucrez ca inginer la o fabrică de mobilă, iar Ana a rămas acasă după ce s-a născut primul nostru copil, Radu. Apoi a venit și Maria, la doi ani distanță.

Anii au trecut repede. Eu eram mereu plecat, prins între ore suplimentare și proiecte urgente. Ana avea grijă de copii, de casă, de tot ce însemna viața noastră domestică. Nu am vrut niciodată să lucreze; îi spuneam mereu: „Lasă, Ana, tu ai grijă de familie, eu aduc banii.” La început părea mulțumită, dar încet-încet am simțit cum se stinge ceva între noi.

— Doru, nu vreau să fiu doar mama copiilor tăi și femeia care spală vasele! mi-a spus într-o seară, când copiii dormeau.

— Ana, nu vezi cât muncesc? Pentru cine crezi că fac toate astea?

— Pentru tine! Pentru liniștea ta! Pentru orgoliul tău!

Atunci am tăcut. Am crezut că e doar o fază. Că va trece. Dar n-a trecut.

După 20 de ani împreună, dragostea noastră s-a transformat într-o rutină apăsătoare. Ne respectam, dar nu ne mai iubeam. Sau cel puțin așa credeam eu. Am început să stau tot mai mult la serviciu. Sâmbetele le petreceam cu băieții la pescuit sau la bere. Ana se ocupa singură de tot: facturi, copii, părinți bolnavi. Nu m-am întrebat niciodată dacă îi e greu.

Când Radu a plecat la facultate în Cluj și Maria s-a mutat cu prietenul ei în București, casa a devenit brusc prea mare și prea tăcută. Atunci am simțit pentru prima dată golul din viața mea. Dar era deja târziu.

Într-o zi de toamnă, Ana mi-a spus că vrea să divorțăm.

— Nu mai pot, Doru. M-am săturat să fiu invizibilă în propria mea viață.

Am încercat să o conving să rămână. I-am promis că mă schimb, că voi fi mai atent, că vom merge în vacanță împreună, că vom ieși la teatru ca pe vremuri. Dar ochii ei erau goi. Nu mai era nimic acolo pentru mine.

Divorțul a fost liniștit, fără scandaluri sau certuri mari. Copiii au încercat să ne împace, dar au înțeles repede că nu mai e cale de întoarcere. Ana s-a mutat într-un apartament mic din Tătărași și a început să lucreze la o librărie. Era fericită. Eu am rămas singur în apartamentul nostru mare și gol.

La început am crezut că e libertate. Puteam face ce vreau, când vreau. Dar după câteva luni am început să simt singurătatea ca pe o boală care mă roade pe dinăuntru. Prietenii mei erau ocupați cu nepoții sau cu problemele lor de sănătate. Copiii veneau rar acasă și vorbeau mai mult cu mama lor.

Într-o seară de decembrie, m-am uitat lung la telefon și am format numărul Anei.

— Ana… crezi că putem vorbi?

A ezitat o clipă.

— Despre ce?

— Despre noi… despre tot ce-am pierdut.

— Doru… e prea târziu pentru noi. Am încercat ani de zile să te fac să vezi cine sunt și ce simt. Acum am învățat să trăiesc fără tine.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea sub picioare. Am vrut să-i spun că o iubesc, că îmi pare rău pentru toți anii în care am ignorat-o, dar cuvintele mi-au rămas în gât.

De atunci au trecut doi ani. Am 52 de ani și nu mai am nimic: nici familie, nici prieteni adevărați, nici măcar pe mine nu mă mai recunosc uneori în oglindă. Merg la serviciu din obișnuință și mă întorc într-un apartament care nu mai are niciun sens fără râsetele copiilor sau vocea Anei.

Uneori mă plimb prin parc și văd cupluri de vârsta mea ținându-se de mână sau bunici jucându-se cu nepoții. Mă întreb unde am greșit atât de tare încât am pierdut totul.

Poate dacă aș fi ascultat-o pe Ana atunci când încă mai spera… Poate dacă i-aș fi dat voie să fie ea însăși… Poate dacă aș fi pus familia înaintea orgoliului meu…

Dar acum e prea târziu pentru regrete.

Oare câți dintre noi își dau seama cât valorează cu adevărat familia abia după ce o pierd? Dacă ați fi în locul meu, ați încerca să reparați ceva sau ați merge mai departe?