Inima unei mame la răscruce: Povara dintre fiu și noră

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc cu tine în casă! Simt că nu am aer, că fiecare gest al tău e o judecată!
Ana își strângea halatul pe lângă corp, cu ochii umezi și obrajii aprinși. Vlad, fiul meu, stătea între noi ca o umbră, cu privirea în podea.
— Ana, te rog… nu e așa… am încercat doar să ajut… am crezut că…
— Să ajuți? Să ajuți? Tot ce faci e să-l ții pe Vlad legat de tine! Nu vezi că nu suntem o familie? Suntem două tabere!

Mi-am simțit inima strânsă ca într-o menghină. M-am așezat pe marginea patului, cu mâinile tremurând. În mintea mea se derulau toate momentele în care am încercat să fiu de folos: când am gătit ciorba preferată a lui Vlad, când am spălat hainele Anei fără să mă întrebe, când am făcut ordine în camera lor pentru că „așa e frumos”. Dar niciodată nu m-am gândit că poate, pentru Ana, toate acestea erau semne de invazie, nu de grijă.

Vlad tăcea. Întotdeauna a tăcut când era greu. Încă de mic, când îl certam pentru notele proaste sau când îl apăram în fața celorlalți copii care râdeau de el că e prea slab la sport. L-am crescut singură după ce tatăl lui a plecat la muncă în Italia și nu s-a mai întors niciodată. Vlad era totul pentru mine. Poate prea mult.

— Vlad, spune-i tu mamei tale! Spune-i că avem nevoie de intimitate! Că nu putem să ne certăm fără să ne audă cineva!
El a ridicat ochii spre mine, iar privirea lui era plină de vinovăție și teamă.
— Mamă… poate ar trebui… poate ar trebui să ne lași puțin spațiu…

Cuvintele lui au fost ca o palmă peste față. Am simțit cum mi se taie respirația. Eu? Să plec din casa pe care am muncit-o toată viața? Să-i las singuri? Dar dacă nu se descurcă? Dacă Vlad se îmbolnăvește? Dacă Ana îl părăsește și el rămâne singur?

Am ieșit din cameră fără să mai spun nimic. M-am dus în bucătărie și am început să spăl vasele mecanic, cu lacrimile curgând pe obraji. În mintea mea răsunau vorbele Anei: „Nu suntem o familie. Suntem două tabere.”

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și m-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Vlad: serile în care am cusut la mașină ca să-i pot cumpăra ghete noi, zilele în care am renunțat la mâncare ca să-i pot pune pachet la școală, anii în care am fost și mamă și tată. Și acum? Acum sunt dușmanul propriei mele familii?

A doua zi dimineață, Ana a venit în bucătărie. Avea ochii umflați de plâns.
— Maria… îmi pare rău pentru aseară. Poate am exagerat… dar simt că nu mai pot. Simt că nu sunt destul de bună pentru Vlad atâta timp cât tu ești aici și faci totul perfect.

Am privit-o lung. Era atât de tânără și de speriată. Mi-am dat seama că nu doar eu sufăr. Și ea se simte străină în propria casă.
— Ana, eu nu vreau decât binele vostru… Dar poate că binele vostru nu mai are nevoie de mine.

A venit Vlad acasă mai devreme în ziua aceea. M-a găsit împachetând câteva haine într-o geantă veche.
— Mamă, unde pleci?
— La sora mea, la Constanța. O să stau câteva zile acolo. Aveți nevoie de spațiu. Și eu am nevoie să mă gândesc.

Vlad s-a așezat lângă mine pe pat.
— Mamă… îmi pare rău. Nu vreau să pleci supărată pe mine.
L-am mângâiat pe obraz.
— Nu sunt supărată pe tine, Vlad. Sunt supărată pe mine că n-am știut când să mă opresc din a te proteja.

La Constanța, sora mea Ileana m-a primit cu brațele deschise.
— Maria, trebuie să-ți găsești și tu fericirea ta! Nu poți trăi doar prin Vlad!

Dar cum să-mi găsesc fericirea când toată viața mea a fost el? Cum să mă desprind de rolul de mamă când nu știu cine sunt fără el?

În fiecare seară îi sunam pe Vlad și Ana. La început răspundeau scurt, apoi din ce în ce mai cald. După o săptămână, Ana mi-a spus:
— Maria, mi-e dor de tine. Casa e prea liniștită fără tine.

M-am întors acasă cu inima strânsă de emoție. Am găsit-o pe Ana pregătind prăjitura mea preferată cu mere.
— Hai să bem o cafea împreună, mi-a spus ea zâmbind timid.

Am stat la masă toate trei — eu, Ana și Vlad — și pentru prima dată am vorbit deschis despre ce simțim fiecare: despre frica mea de singurătate, despre nesiguranța Anei, despre presiunea pe care o simte Vlad între noi două.

Nu s-au rezolvat toate peste noapte. Încă avem momente tensionate, încă mă surprind dorind să intervin prea mult în viața lor. Dar acum încerc să mă opresc și să-i las să-și construiască propria familie.

Mă întreb uneori: oare există un moment potrivit când o mamă trebuie să facă un pas înapoi? Sau dragostea de mamă e mereu prea mult sau prea puțin? Voi ce credeți?