Trei lucruri pe malul mării – Povestea Anei între familie și sine

— Ana, nu poți pleca așa! — vocea mamei răsuna în holul îngust, printre valizele prăfuite și pereții care au auzit prea multe certuri. M-am oprit cu mâna pe clanță, simțind cum inima îmi bate în tâmple. Tata stătea la masă, cu privirea pierdută în ceașca de cafea, iar fratele meu, Vlad, se uita la mine ca și cum aș fi trădat tot ce era sfânt în casa noastră.

— Nu mai pot, mamă. Nu mai pot să fiu aici, să mă prefac că totul e bine. Am nevoie să respir, să mă regăsesc. — vocea mea tremura, dar nu mai era loc de întors.

În rucsacul meu erau doar trei lucruri: jurnalul vechi al bunicii, o fotografie cu mine și sora mea, Irina, și o carte de poezii de Nichita Stănescu. Atât. Restul era prea greu de dus.

Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Strada mirosea a tei și a promisiune. Am luat primul tren spre Constanța, cu gândul că poate acolo, între valuri și nisip, voi găsi răspunsurile pe care le-am căutat mereu.

Când am ajuns la mare, soarele abia răsărise. M-am așezat pe mal, cu genunchii strânși la piept și am început să scriu în jurnalul bunicii. „Draga mea Ana”, scria ea cu ani în urmă, „nu uita niciodată cine ești, chiar dacă lumea te vrea altfel.”

Mi-am amintit de serile când mama plângea în bucătărie, crezând că nu o aud. De tata, care se ascundea în muncă și tăcere. De Irina, care a plecat la București fără să privească înapoi. Și de mine, mereu copilul bun, mereu cea care aduna cioburile după fiecare ceartă.

În prima zi la mare am întâlnit-o pe Maria, o femeie trecută de 60 de ani, cu ochii ca cerul după furtună. Stătea pe o bancă și hrănea pescărușii.

— Fugi de ceva sau cauți ceva? — m-a întrebat fără să mă privească.

— Poate ambele… — am răspuns sincer.

— Și eu am fugit cândva. Dar marea nu te lasă să uiți cine ești. Te spală de minciuni, dar îți lasă adevărul lipit de piele.

Am zâmbit amar. Nu voiam să uit cine sunt, voiam doar să nu mai simt povara așteptărilor familiei mele. Seara, am primit un mesaj de la Vlad: „Mama plânge. Tata nu vorbește cu nimeni. Tu chiar nu te gândești la noi?”

Am plâns mult atunci. M-am simțit egoistă, vinovată, dar și eliberată. Pentru prima dată nu mai eram „fata cea bună”. Eram doar Ana.

Zilele au trecut încet. Am început să lucrez la o terasă mică de pe plajă, unde clienții veneau pentru cafeaua tare și poveștile spuse la apus. Maria venea des și îmi aducea flori de câmp.

— Ai iertat? — m-a întrebat într-o zi.

— Pe cine?

— Pe tine însăți. Pentru că ai ales să pleci.

Nu știam ce să-i răspund. Încercam să mă iert, dar vocea mamei răsuna mereu în mintea mea: „Familia e tot ce ai.” Dar dacă familia doare? Dacă familia te sufocă?

Într-o seară ploioasă, Irina m-a sunat din București.

— Ana… ai făcut ce n-am avut eu curajul să fac vreodată. Să pleci. Să spui „nu”. Să alegi pentru tine.

— Și tu ai fugit…

— Da, dar eu n-am avut curajul să spun adevărul. Tu ai făcut-o.

Am simțit atunci că nu sunt singură. Că poate nu sunt egoistă, ci doar om.

După două săptămâni la mare, mama mi-a trimis un mesaj scurt: „Te iubesc. Întoarce-te când ești pregătită.”

Am plâns din nou. De data asta nu de vinovăție, ci de ușurare. Poate că uneori trebuie să pleci ca să poți reveni altfel.

În ultima zi pe plajă am deschis cartea de poezii și am citit: „Nu există dragoste mai mare decât aceea care știe să lase liber.”

M-am întors acasă cu sufletul mai ușor și cu granițe noi trasate între mine și ceilalți. Mama m-a îmbrățișat fără reproșuri. Tata mi-a zâmbit timid. Vlad a dat din cap a împăcare.

Acum știu că nu e greșit să alegi pentru tine. Că uneori trebuie să pleci ca să poți ierta și ca să fii iertat.

Mă întreb: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Câți avem curajul să spunem „ajunge” înainte să fie prea târziu?