Niciodată destul de bună pentru mama lui: Povestea unei iubiri încercate de infertilitate și limitele unei familii românești

— Nu ești în stare nici măcar să faci un copil! vocea doamnei Viorica răsună ca un bici în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă acră. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad stătea cu ochii în pământ, incapabil să spună ceva. Era o seară de noiembrie, friguroasă, iar în casa lor din Ploiești, tensiunea era mai tăioasă decât aerul de afară.

Încă din prima zi când am intrat în familia lui Vlad, am simțit privirea rece a soacrei mele. M-a măsurat din cap până-n picioare, apoi mi-a spus cu un zâmbet fals: „Sper că știi să faci sarmale, altfel nu știu cum o să te descurci cu băiatul meu.” Am râs atunci, crezând că e o glumă. Dar nu era. Pentru ea, orice făceam era greșit: ciorba prea sărată, hainele prea simple, vorbele prea directe. Vlad încerca să mă liniștească: „Lasă, mama e mai greu de mulțumit, dar o să se obișnuiască.”

Adevărul e că nu s-a obișnuit niciodată. După nuntă, ne-am mutat la ei „temporar”, cum zicea Vlad. Dar lunile au trecut și apartamentul nostru nu s-a materializat niciodată. În fiecare dimineață, doamna Viorica îmi critica felul în care mă îmbrac la serviciu sau faptul că nu mă trezesc la 6 să fac cafeaua. Vlad era prins între noi două ca într-o menghină, mereu evitând conflictele.

După un an de căsnicie, au început întrebările: „Când ne faceți și voi un nepoțel?” La început am zâmbit și am dat răspunsuri vagi. Dar timpul trecea și presiunea creștea. Mergeam la doctori, făceam analize peste analize. Într-o zi, medicul ne-a spus adevărul: Vlad era infertil. Am ieșit din cabinet cu ochii plini de lacrimi și cu inima frântă. Vlad a plâns în mașină ca un copil. L-am ținut în brațe și i-am promis că vom trece împreună peste asta.

Dar acasă, adevărul era mai greu de dus decât ne imaginam. Vlad nu a avut curajul să-i spună mamei lui. „Nu pot… Nu pot să-i spun eu. Te rog…” m-a rugat el într-o seară târzie, cu vocea stinsă. Am simțit cum mă sufoc sub povara acestei responsabilități. Cum să-i spun eu femeii care mă acuza zilnic că nu sunt destul de bună pentru fiul ei?

Într-o duminică după-amiază, când toți eram adunați la masă, am găsit curajul să vorbesc:
— Doamnă Viorica… trebuie să vă spun ceva important.
Ea m-a privit suspicioasă.
— Vlad… nu poate avea copii.
A urmat o liniște apăsătoare. Vlad s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Doamna Viorica s-a uitat la mine cu ochii mari, apoi a izbucnit:
— Minți! Tu nu vrei copii! Ai pus ceva la cale ca să-l ții legat de tine!
Am simțit cum mi se taie respirația. Am încercat să-i explic, dar nu voia să audă nimic. A început să plângă și să strige că i-am distrus familia.

Din acea zi, totul s-a schimbat. Vlad s-a închis în el, iar eu am devenit ținta tuturor frustrărilor soacrei mele. Mă acuza zilnic că sunt egoistă, că nu fac destul pentru familie, că nu merit să port numele lor. Prietenele mele îmi spuneau să plec, dar unde să mă duc? Vlad era tot ce aveam.

Într-o seară, după ce am venit târziu de la serviciu, am găsit-o pe doamna Viorica plângând în bucătărie.
— De ce mi-ai luat singura bucurie? De ce nu poți fi ca Mariana, fata vecinilor? Ea are deja doi copii…
Am vrut să-i spun că nu e vina mea, dar m-am oprit. Știam că orice aș spune va fi răstălmăcit.

Vlad devenea tot mai absent. Îl găseam noaptea pe balcon, fumând și privind în gol.
— Nu mai pot… Nu mai suport presiunea asta…
— Hai să plecăm… Să ne găsim un loc doar al nostru…
— N-avem bani… Și mama nu se descurcă singură…

Într-o zi, am primit vestea că tatăl lui Vlad a făcut un infarct ușor. Toată lumea a dat vina pe stresul din casă. M-am simțit vinovată pentru tot ce se întâmpla.

Au trecut luni întregi în care am trăit ca niște străini sub același acoperiș. Într-o dimineață, am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare de la doamna Viorica:
„Dacă ți-ar fi păsat cu adevărat de familia asta, ai fi făcut tot posibilul să avem un nepot.”
Am plâns ore întregi. M-am întrebat dacă ar trebui să plec și să-l las pe Vlad cu familia lui. Dar îl iubeam prea mult.

Într-o seară de vară, după o ceartă aprinsă cu soacra mea, Vlad a venit la mine și mi-a spus:
— Nu mai pot trăi așa. Ori plecăm împreună și ne facem viața noastră, ori ne pierdem pe drum…
Am strâns mâna lui și am simțit pentru prima dată speranță.

Ne-am mutat într-o garsonieră micuță la marginea orașului. A fost greu la început — bani puțini, certuri dese din cauza oboselii și a presiunii din trecut. Dar eram doar noi doi și liniștea aceea nouă era ca o gură de aer proaspăt.

Doamna Viorica nu ne-a vorbit luni întregi. Apoi a început să trimită mesaje scurte: „Sper că sunteți bine.” „Aveți nevoie de ceva?”

Acum privesc în urmă și mă întreb: cât de mult trebuie să suferim pentru a fi acceptați? Cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie și unde trasăm linia dintre iubire și demnitate?

Poate că niciodată nu voi fi destul de bună pentru ea — dar oare trebuie să fiu? Sau e timpul să fiu destul de bună pentru mine însămi?