Între două lumi: Povestea mea despre dragoste, familie și alegeri imposibile

— Nu vreau să mă căsătoresc doar pentru că așa trebuie, Irina! vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe cana fierbinte, iar inima îmi bătea nebunește. Eram însărcinată în patru luni și simțeam că lumea mea se prăbușește.

— Dar nu e doar despre „cum trebuie”, Radu! E despre noi, despre copilul nostru! Nu înțelegi că am nevoie de siguranță? De liniște? am izbucnit, cu lacrimi în ochi.

El s-a ridicat brusc de la masă, evitându-mi privirea. — Nu vreau să mă simt forțat. Mama are dreptate: nu rezolvăm nimic cu o hârtie.

Asta era: mama lui, doamna Viorica, mereu prezentă, mereu cu sfaturi și păreri. De când aflase că sunt însărcinată, nu pierdea nicio ocazie să-i spună lui Radu că nu trebuie să se lase manipulat. „Să nu faci greșeala pe care am făcut-o eu cu taică-tău”, îi spunea pe un ton aspru. Odată, am auzit-o șoptindu-i: „Femeile te leagă cu copilul, să nu uiți asta!”

Mă simțeam singură în apartamentul nostru mic din cartierul Titan. Mama mea era la Bacău, bolnavă, iar tata murise când aveam doisprezece ani. Prietenele mele erau ocupate cu viețile lor sau plecate în străinătate. Singura mea ancoră era Radu — sau cel puțin așa crezusem.

Într-o seară, după o altă ceartă, am primit un mesaj neașteptat de la domnul Dinu, tatăl lui Radu: „Putem vorbi? E important.” Am acceptat să ne întâlnim la o cafenea din apropiere.

— Irina, știu că nu e ușor. Și eu am trecut prin asta cu Viorica. Dar vreau să știi că ai sprijinul meu. Nu e corect ce face Radu. Un bărbat trebuie să-și asume responsabilitatea, mi-a spus el cu o blândețe care m-a făcut să plâng.

— Dar dacă nu vrea? Dacă nu mă vrea pe mine, ci doar copilul? am întrebat printre suspine.

— Atunci trebuie să-l forțăm să aleagă. Să-l punem față în față cu adevărul. Să nu mai fugă după fustele mamei lui.

A doua zi, domnul Dinu a venit la noi acasă. S-a așezat între mine și Radu și a început:

— Radu, tu știi ce faci? Îți dai seama că nu e vorba doar despre tine? Irina are nevoie de tine. Copilul vostru are nevoie de tine. Eu am greșit când am lăsat-o pe maică-ta să conducă totul în casa noastră. Nu repeta greșeala mea!

Radu s-a înroșit la față și a început să ridice tonul:

— Tata, nu e treaba ta! Eu decid pentru viața mea!

— Ba e treaba mea! Pentru că văd cum suferă Irina și pentru că știu cât de greu e să crești un copil fără sprijin! a răspuns domnul Dinu, bătând cu pumnul în masă.

În acel moment, doamna Viorica a intrat pe ușă, ca și cum ar fi simțit că se întâmplă ceva important.

— Ce se întâmplă aici? De ce vă certați?

— Pentru că băiatul tău fuge de responsabilitate! Pentru că tu îl ții legat de fusta ta și nu-l lași să fie bărbat! a izbucnit domnul Dinu.

— Nu-i adevărat! Eu doar îl protejez! Femeile astea… mereu vor ceva! a replicat ea, aruncându-mi o privire tăioasă.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am început să plâng în hohote. Din spatele ușii auzeam vocile ridicate ale celor trei oameni care îmi marcau destinul.

În acea noapte, Radu a dormit pe canapea. Dimineața m-a găsit privind în gol, cu mâna pe burtică.

— Irina… Nu știu ce să fac. Mă simt prins între voi toți. Îmi iubesc copilul, dar nu vreau să mă căsătoresc doar pentru că așa vrea lumea… a spus el încet.

— Dar eu? Eu ce fac? Cum rămâne cu mine? Dacă tu nu vrei să fii lângă mine cu adevărat, atunci poate ar trebui să plec… i-am răspuns cu voce stinsă.

Au urmat zile de tăcere și priviri reci. Doamna Viorica venea zilnic să-l vadă pe Radu și îi aducea mâncare „ca să nu moară de foame”. Domnul Dinu mă suna mereu să mă întrebe dacă sunt bine.

Într-o seară, am făcut bagajele. Am pus câteva haine într-o geantă veche și am scris un bilet: „Nu pot trăi într-o familie unde nu sunt dorită.”

Când Radu a venit acasă și a găsit biletul, m-a sunat disperat:

— Irina, unde ești? Te rog, nu pleca! Hai să vorbim!

M-am dus la domnul Dinu pentru câteva zile. El m-a primit ca pe propria fiică.

După trei zile, Radu a venit la ușă. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.

— Am vorbit cu tata… Am stat mult pe gânduri… Îmi dau seama că te iubesc și vreau să fim o familie. Dacă asta înseamnă să ne căsătorim, atunci hai s-o facem! Dar vreau să fie alegerea noastră, nu presiunea altora.

Am plâns amândoi mult timp în brațele lui. Nunta noastră a fost mică, doar cu câțiva prieteni apropiați și fără doamna Viorica — ea a refuzat să vină.

Acum, când îmi țin fetița în brațe și îl văd pe Radu cum îi cântă încet la ureche, mă întreb: oare cât de mult contează tradițiile când vine vorba de fericirea noastră? Cât suntem dispuși să sacrificăm pentru liniștea sufletului nostru?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că familia trebuie să decidă pentru noi sau fiecare are dreptul la propria fericire?