Nunta amânată: Adevărul pe care nu voiam să-l aud

— Nu pot să cred că încă nu te-ai hotărât dacă vrei vals sau tangou pentru dansul nostru! râde Ivona, jucându-se cu inelul de logodnă pe deget. Suntem în cafeneaua noastră preferată din centrul Ploieștiului, cu playlistul de nuntă deschis pe telefon și cu două cafele aburinde între noi. Îi zâmbesc, încercând să-mi ascund emoțiile. În două luni ar trebui să ne căsătorim, iar eu simt că viața mea, în sfârșit, intră pe un făgaș normal.

Telefonul sună brusc. Pe ecran apare „Mama”. Ridic receptorul, iar vocea ei tremură: — Rareș, vino repede la spital cu actele de asigurare… E urgent. Nu apuc să întreb nimic, că deja a închis. Mă uit la Ivona, care își pierde culoarea din obraji. — Ce s-a întâmplat? — Nu știu, dar trebuie să merg. Îmi iau geaca și fug spre mașină, cu inima bubuind în piept.

Pe drum, gândurile mi se învălmășesc. Tata a avut mereu probleme cu inima, dar părea că le ține sub control. Ajung la spital și o găsesc pe mama plângând pe hol. — Ce s-a întâmplat? — E vorba de tata? — Nu… e vorba de mine, Rareș. Am nevoie de actele tale… pentru analize. Nu înțeleg nimic. — De ce ai nevoie de actele mele? — Pentru că… pentru că s-ar putea să nu fii asigurat la noi. Simt cum mi se taie picioarele.

— Mama, ce vrei să spui? — Rareș… trebuie să-ți spun ceva ce am ascuns prea mult timp. Tu nu ești fiul nostru biologic. Am început să plângă și mai tare. Mă uit la ea ca la o străină. — Cum adică? — Te-am adoptat când aveai doar câteva luni. Mama ta biologică era o fată din sat, rămasă însărcinată prea devreme… Nu a putut să te crească. Noi nu am putut avea copii și… te-am iubit ca pe copilul nostru.

Mă simt ca și cum aș fi căzut într-o groapă fără fund. Toată viața mea a fost o minciună? Tata nu e tata? Mama nu e mama? Tot ce știam despre mine se destramă în fața ochilor mei.

— De ce nu mi-ați spus niciodată? — Pentru că ne-a fost teamă să nu ne pierzi… și pentru că te-am iubit ca pe propriul nostru copil. Dar acum am nevoie de analizele tale pentru că medicii cred că am putea avea aceeași boală genetică… și nu știu dacă e posibil.

Nu mai pot respira. Îmi vine să fug, dar picioarele nu mă ascultă. Mă așez pe bancă și încerc să procesez totul. În minte îmi vin toate momentele din copilărie: serile când tata mă învăța să joc șah, zilele când mama îmi făcea clătite după ce luam note bune la școală… Toate par acum atât de îndepărtate.

— Rareș, te rog… am greșit că nu ți-am spus mai devreme, dar acum trebuie să știi adevărul. Am nevoie de tine.

Îi dau actele, dar simt că sufletul meu s-a spart în mii de bucăți. Plec din spital fără să mă mai uit înapoi.

Ajung acasă și o găsesc pe Ivona așteptându-mă, cu ochii plini de griji.

— Ce s-a întâmplat? — mă întreabă ea încet.

— Nu sunt cine am crezut că sunt… Nu sunt fiul lor biologic. Am fost adoptat.

Ivona mă ia în brațe și mă las să plâng pe umărul ei. — Rareș, tu ești tu. Pentru mine nu contează sângele, contează omul care ai devenit.

Dar pentru mine contează totul. Îmi simt identitatea sfâșiată între două lumi: cea a părinților care m-au crescut și cea a unei mame necunoscute care m-a abandonat.

În zilele următoare, evit orice discuție cu părinții mei adoptivi. Mă afund în muncă și pregătiri pentru nuntă, dar nimic nu mai are sens. Ivona încearcă să mă ajute, dar eu mă închid tot mai mult în mine.

Într-o seară, după ce am stat ore întregi privind tavanul, îi spun Ivonei:

— Nu pot să mă căsătoresc fără să știu cine sunt cu adevărat.

— Vrei să-ți cauți mama biologică?

— Da… trebuie să știu de ce m-a lăsat.

Cu ajutorul unei mătuși din satul natal al mamei mele adoptive, reușesc să aflu numele femeii care mi-a dat viață: Elena Stoica. Locuiește într-un sat uitat de lume din județul Buzău.

După multe ezitări, într-o dimineață ploioasă, pornesc spre satul acela mic, cu inima cât un purice. O găsesc pe Elena într-o curte modestă, hrănind niște găini.

— Bună ziua… Sunteți doamna Elena Stoica?

Se uită la mine lung, apoi ochii i se umplu de lacrimi.

— Rareș? Ești tu?

Nu știu cum a recunoscut numele meu sau chipul meu, dar simt că timpul s-a oprit în loc.

— De ce m-ai lăsat?

Elena începe să plângă în hohote.

— Eram doar o copilă… Părinții mei m-au forțat să te dau spre adopție. Am vrut să te văd crescând, dar nu am avut voie nici măcar să te țin în brațe după naștere…

O urăsc și o iubesc în același timp pentru slăbiciunea și suferința ei. Stăm ore întregi de vorbă; aflu despre familia mea biologică, despre frații mei vitregi pe care nu i-am cunoscut niciodată.

Când mă întorc acasă la Ploiești, Ivona mă așteaptă cu sufletul la gură.

— Și acum? Ce vei face?

— Nu știu… Dar simt că trebuie să-i iert pe toți: pe mama care m-a crescut, pe cea care m-a născut și chiar pe mine însumi pentru toată furia asta.

Nunta noastră se amână cu câteva luni. Îmi ia timp să accept cine sunt cu adevărat și să reconstruiesc relația cu părinții mei adoptivi. Într-un final, îi invit pe ambele mame la nuntă – și pe cea care m-a crescut, și pe cea care m-a născut.

În ziua nunții, când le văd stând una lângă alta în biserică, simt că viața mea are sens din nou.

Mă întreb adesea: Oare câți dintre noi trăim cu adevărul ascuns sub preș? Câți avem curajul să-l privim în față și să ne iertăm unii pe alții?