Când sângele nu mai înseamnă familie: O seară care mi-a frânt inima

— Nu pot să cred, Irina! Chiar nu poți să faci și tu un efort pentru familie?
Vocea cumnatei mele, Ramona, a tăiat aerul din sufrageria luminată slab de becul vechi, în timp ce toți ceilalți au amuțit cu furculițele suspendate între farfurii și gură. Era ziua fratelui meu, Mihai, iar masa era plină de sarmale, salată boeuf și vin roșu ieftin. Dar nimic nu mai conta în momentul acela. Mă simțeam ca un animal prins în capcană, cu ochii tuturor ațintiți asupra mea.

— Ramona, nu pot acum… am avut o săptămână groaznică la muncă și chiar voiam să mă relaxez puțin, am încercat să spun, dar vocea mi-a tremurat.

— Toți avem probleme! Dar uite, eu am nevoie de ajutor cu Maria. Nu e normal să refuzi mereu! a continuat ea, ridicând tonul.

Mihai a încercat să intervină, dar mama l-a oprit cu o privire aspră. Tata s-a uitat în jos, prefăcându-se preocupat de o pată de pe fața de masă. Simțeam cum obrajii îmi ard și inima îmi bate atât de tare încât îmi acoperea gândurile.

— Poate că Irina nu vrea să fie parte din familie, a spus mama, cu voce joasă dar tăioasă.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Am lăsat furculița jos și m-am ridicat încet de la masă. Nimeni nu a încercat să mă oprească. Nici măcar Mihai, fratele meu care îmi promitea când eram mici că va fi mereu de partea mea.

Am ieșit pe balconul micuț al apartamentului lor din Drumul Taberei și am tras aer adânc în piept. De jos se auzeau copii jucându-se printre blocuri, râsete și țipete care păreau dintr-o altă lume. M-am sprijinit de balustradă și am simțit lacrimile cum îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

În minte mi se derulau toate momentele în care am pus familia pe primul loc: când am renunțat la vacanța cu prietenii ca să-i ajut pe ai mei la renovarea casei, când am stat nopți întregi cu Mihai după ce a divorțat prima dată, când am avut grijă de bunica până în ultima clipă. Și totuși, acum eram privită ca o egoistă doar pentru că am spus „nu”.

Ușa balconului s-a deschis încet și Mihai a ieșit după mine.

— Irina… știi că Ramona exagerează uneori. Nu lua totul personal.

— Dar tu? Tu de ce nu ai zis nimic? De ce nu m-ai apărat?

A tăcut. S-a uitat la mine cu ochii lui verzi, aceiași ochi pe care îi avea când eram copii și ne ascundeam sub masă ca să scăpăm de certurile părinților.

— E greu… știi cum e mama. Dacă mă bag între voi două, iese scandal mai mare.

— Deci e mai ușor să mă lași pe mine țap ispășitor? Să mă umilească toți?

A oftat și a dat din umeri.

— Poate că ar trebui să te gândești și tu la ceilalți mai des…

Atunci am simțit că nu mai pot respira. Am intrat înapoi în sufragerie, unde toți vorbeau deja despre altceva, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Maria, fetița Ramonei, se juca liniștită cu păpușa ei pe covor. M-am uitat la ea și mi-am dat seama că nu e vina ei. Dar nici a mea.

Mi-am luat geaca și am ieșit fără să spun nimic. Pe drum spre casă, pașii mi-au răsunat goi pe trotuarul rece. M-am întrebat de ce familia mea mă vede doar ca pe cineva care trebuie să ajute mereu, fără să primească nimic în schimb. De ce „nu”-ul meu e mereu interpretat ca o trădare?

În zilele următoare, nimeni nu m-a sunat. Nici mama, nici Mihai. Doar tata mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești bine.” Atât.

La muncă eram absentă. Colega mea, Oana, m-a întrebat într-o pauză:

— Ce ai pățit? Pari tristă rău…

I-am povestit totul printre lacrimi. Ea m-a ascultat fără să mă judece.

— Știi ceva? Familia nu e doar sânge. E cine te respectă și te sprijină când ai nevoie. Poate ar trebui să te gândești la tine pentru o vreme.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să refuz invitațiile la mesele de duminică. Am ieșit mai des cu prietenii mei adevărați: Oana, Vlad și Raluca. Cu ei puteam fi eu însămi, fără presiunea de a demonstra mereu ceva.

După două luni, Mihai m-a sunat:

— Irina… știu că ai fost supărată. Ramona vrea să-și ceară scuze.

— Nu e vorba doar despre Ramona. E despre voi toți. Despre cum mă faceți să mă simt mereu insuficientă.

A tăcut din nou.

— Poate că ar trebui să vorbim toți patru… Să ne spunem tot ce avem pe suflet.

Am acceptat întâlnirea, dar cu inima strânsă. Ne-am văzut la mine acasă. Ramona a plâns și a spus că era obosită și stresată cu copilul mic. Mama a recunoscut că uneori pune prea multă presiune pe mine pentru că „ești fata cea mare și trebuie să fii exemplu”. Tata a stat tăcut tot timpul.

Le-am spus tot ce aveam pe suflet: cât de singură m-am simțit mereu când trebuia să fiu stâlpul familiei, cât de greu mi-a fost să spun „nu” prima dată și cât de mult m-a durut reacția lor.

Nu știu dacă lucrurile s-au schimbat cu adevărat după acea discuție. Dar știu că am început să pun limite și să mă respect mai mult pe mine însămi.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu sentimentul că familia ne datorează totul doar pentru că avem același sânge? Cât valorează un „nu” spus cu sinceritate într-o lume care ne vrea mereu disponibili pentru ceilalți?