Între două lumi: Povestea unei mame vitrege în România

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce Ilinca trântea ușa camerei ei, făcând să vibreze tot apartamentul. Era deja a treia oară săptămâna aceea când venea pe neanunțate, deși stabilisem clar că weekendurile îi sunt rezervate. Vlad m-a privit lung, cu ochii aceia obosiți pe care îi avea de când divorțase de Simona, fosta lui soție.

— E copilul meu, Maria. Ce vrei să fac? Să-i spun să nu mai vină la mine?

M-am prăbușit pe canapea, simțind cum mi se strânge inima. Nu voiam să fiu eu cea rea. Nu voiam să fiu mama vitregă din basme, cea care alungă copilul din casă. Dar nici nu mai puteam suporta haosul pe care Ilinca îl aducea cu fiecare vizită: haine aruncate peste tot, muzică dată la maxim, priviri tăioase și replici acide de fiecare dată când încercam să vorbesc cu ea.

— Nu vreau să-i interzici să vină, dar… Vlad, nu mai avem niciun moment pentru noi. Parcă nici nu mai existăm ca cuplu. Totul e despre Ilinca: ce vrea ea, cum vrea ea, când vrea ea.

Vlad a oftat și s-a ridicat să-și aprindă o țigară pe balcon. Știam că nu va găsi răspunsul acum. Poate niciodată.

Am crescut într-o familie simplă din Bacău. Tata era șofer pe tir, mama lucra la croitorie. Am învățat de mică să nu deranjez, să nu cer prea mult, să mă fac mică atunci când adulții aveau problemele lor. Poate de aceea m-am simțit mereu vinovată pentru orice supărare din jurul meu. Și acum, la 34 de ani, încă mă lupt cu sentimentul că nu am voie să cer ceva doar pentru mine.

Când l-am cunoscut pe Vlad la serviciu — eram colegi la contabilitate — mi s-a părut că viața începe cu adevărat. Era atent, blând, avea un fel de a mă face să râd chiar și în cele mai negre zile. Am știut de la început că are o fată adolescentă și că relația cu fosta lui soție era tensionată. Dar nu m-am gândit niciodată cât de greu va fi să trăiesc cu amintirea unei alte femei și cu prezența constantă a unui copil care mă privea ca pe o intrusă.

Prima dată când Ilinca a venit la noi a fost timidă. Avea 14 ani, părul lung prins într-o coadă și ochii mari, negri, ca ai tatălui ei. I-am făcut clătite și am încercat să vorbim despre școală. A doua oară a venit cu o prietenă și au râs toată seara în camera ei. A treia oară… deja nu mă mai saluta.

— Ce-ai pățit? am întrebat-o într-o zi, când am găsit-o plângând în baie.
— Nimic! Lasă-mă în pace! mi-a trântit ușa în nas.

Am încercat să-i câștig încrederea: i-am cumpărat o carte pe care o văzusem la librărie, am gătit mâncarea ei preferată — paste cu sos alb — dar tot ce primeam era un „mulțumesc” spus printre dinți sau un oftat exasperat.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am auzit-o vorbind la telefon:
— Nu-mi pasă ce zice Maria! E casa tatei! Vin când vreau!

M-am simțit ca un musafir în propria mea casă. Am început să evit weekendurile acasă; ieșeam la plimbare prin parc sau mă refugiam la prietena mea cea mai bună, Raluca.

— De ce nu-i spui lui Vlad ce simți? m-a întrebat Raluca într-o zi.
— Pentru că mi-e frică… Mi-e frică să nu creadă că vreau să-l aleg între mine și fiica lui. Și mi-e frică să nu-l pierd.

Adevărul era că Vlad devenise tot mai distant. Îl vedeam cum se luminează la față când Ilinca îl îmbrățișa sau îi povestea despre băiatul care îi plăcea la școală. Iar eu? Eu eram cea care făcea ordine după ei, care gătea, care încerca să mențină pacea.

Într-o duminică dimineață, Ilinca a venit iar pe neanunțate. Aveam planuri cu Vlad: voiam să mergem la munte, doar noi doi. Când i-am spus că ar fi trebuit să ne anunțe înainte, mi-a aruncat o privire plină de ură:
— Nu ești mama mea! N-ai dreptul să-mi spui ce să fac!

Vlad a încercat să intervină:
— Ilinca, Maria are dreptate… Trebuie să ne respectăm unii pe alții.

Dar Ilinca a izbucnit în plâns și s-a închis în camera ei. Vlad m-a privit acuzator:
— De ce trebuia să-i strici ziua?

Atunci am simțit că mă sufoc. Am ieșit din casă fără să spun nimic și am mers ore întregi pe străzile Bucureștiului. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu undeva. Dacă nu cumva cer prea mult.

Seara târziu m-am întors acasă. Vlad dormea pe canapea. Ilinca plecase deja la mama ei. M-am uitat la el și am simțit un gol imens în suflet.

A doua zi dimineață i-am spus lui Vlad tot ce simt: frustrarea, teama, neputința. L-am rugat să mergem împreună la terapie de cuplu sau măcar să stabilim niște reguli clare pentru toți trei.

— Maria… Nu știu dacă pot face asta acum. Ilinca are nevoie de mine mai mult ca oricând. Poate ar trebui să-ți iei câteva zile la mama ta…

Am plecat fără să mă uit înapoi. În trenul spre Bacău am plâns ca un copil. Mama m-a primit cu brațele deschise și m-a ascultat fără să mă judece.

— Dragostea nu e doar despre compromisuri, Maria. E și despre respect reciproc. Dacă el nu e pregătit să fie partenerul tău cu adevărat… poate că meriți mai mult.

Acum stau în camera copilăriei mele și mă întreb: oare cât trebuie să sacrificăm pentru dragoste? Unde se termină răbdarea și începe pierderea de sine? Voi ce ați face în locul meu?