Când bunicul meu ne-a întors spatele: Povestea destrămării unei familii românești

— Nu mai veniți la mine fără să anunțați! a tunat vocea bunicului Ion, în timp ce mama ținea strâns mâna mea, tremurând. Era o după-amiază de toamnă târzie, iar frunzele ude se lipeau de pantofii mei. Aveam doar doisprezece ani și nu înțelegeam de ce omul care mă învățase să pescuiesc pe malul Oltului nu mai voia să ne vadă.

Totul s-a schimbat după ce bunica Ana a murit. Casa lor mirosea mereu a cozonac și busuioc, iar râsul bunicii răsuna din bucătărie până în grădină. În ziua înmormântării, am văzut pentru prima dată lacrimi pe obrajii bunicului. L-am auzit șoptind: „Ce rost mai are viața fără tine, Ană?”

Dar viața a mers înainte, sau cel puțin așa părea. După câteva luni, vecina Viorica a început să vină tot mai des pe la bunicul. O femeie cu ochi ascuțiți și voce tăioasă, mereu cu o eșarfă colorată la gât. Mama ofta când o vedea: „Nu-mi place cum se uită la tata…”

Într-o zi, când am venit de la școală, mama plângea la telefon cu sora ei, mătușa Mariana. „Tata s-a însurat cu Viorica! Nici nu ne-a spus… Cum a putut?”

De atunci, totul s-a rupt. Bunicul nu ne mai chema la masă de duminică, nu-mi mai dădea mere din livadă și nici nu mă mai întreba cum merge școala. Când încercam să-l vizităm, Viorica deschidea ușa doar pe jumătate: „Ion e ocupat. Poate altădată.”

Tata încerca să pară tare: „Lasă-l, dacă așa vrea el!” Dar îl vedeam cum se uită seara la poza bunicilor și oftează adânc. Mama însă nu putea să accepte. Într-o seară, după ce am adormit, am auzit-o certându-se cu tata:

— Cum poate să ne facă una ca asta? Suntem copiii lui! Ce i-a făcut femeia aia?
— Nu știu, Maria… Poate îi e frică de singurătate.
— Dar noi? Noi nu contăm?

La școală, colegii mei nu știau nimic. Pentru ei eram doar Andreea cea cu note bune la română. Dar eu mă simțeam ca o umbră. În fiecare zi speram că bunicul va apărea la poartă cu un zâmbet și un borcan de dulceață, ca înainte.

Într-o duminică, am prins curaj și m-am dus singură la el. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Viorica mi-a deschis și m-a privit rece:

— Ce vrei?
— Să-l văd pe bunicul…
— Nu poate acum. Are treabă.

Am simțit cum mi se strânge gâtul de plâns. Din spatele ușii am auzit vocea lui Ion:

— Cine e?
— Nimeni important, i-a răspuns ea.

Am fugit acasă și m-am ascuns sub pătură. Mama m-a găsit plângând și m-a strâns la piept:

— Nu e vina ta, puiule…

Sărbătorile au venit fără miros de cozonac și fără poveștile bunicului despre război. Tata a încercat să facă bradul mai frumos ca niciodată, dar nimic nu umplea golul lăsat de absența lui Ion.

Primăvara următoare, mătușa Mariana a venit din București și a încercat să vorbească cu el:

— Tată, ce s-a întâmplat? De ce nu vrei să ne vezi?
Bunicul a ridicat din umeri:
— Am altă viață acum. Nu vreau scandaluri.
— Dar noi suntem familia ta!
Viorica a intervenit:
— Familia lui sunt eu acum!

A urmat o ceartă cumplită în curte, vecinii ieșiseră la porți să asculte. Tata a plecat trântind poarta, mama plângea iar eu m-am simțit mai singură ca niciodată.

Au trecut anii. Am crescut cu dorul de bunicul care mă ținea de mână când traversam strada sau care îmi citea povești la lumina lămpii. Am terminat liceul și am plecat la facultate în Cluj. Într-o zi, mama m-a sunat:

— Ion e bolnav… Viorica nu vrea să ne lase să-l vedem.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Am luat primul tren spre casă și am stat ore întregi în fața porții lor. Într-un final, l-am zărit pe bunicul la fereastră. Era slab și palid. M-a privit lung, dar n-a ieșit.

Câteva luni mai târziu, tata m-a sunat plângând:

— A murit… Nici măcar nu ne-au anunțat când l-au îngropat.

Am simțit că tot ce era frumos în copilăria mea s-a sfârșit atunci. Am mers la cimitir singură și am pus un buchet de flori pe mormântul lui Ion. Am stat acolo ore întregi, vorbind cu el în gând:

„De ce ne-ai lăsat? De ce ai ales singurătatea în locul nostru?”

Acum sunt adult și încă mă întreb dacă vina e a lui sau a noastră sau dacă pur și simplu viața poate schimba oamenii atât de mult încât uită cine sunt cei dragi.

Oare câți dintre noi trăim cu dorința de a repara ceva ce nu mai poate fi reparat? Dacă ai fi fost tu în locul meu… ai fi putut ierta?