Mama mi-a furat șansa la viață pentru o vacanță la mare

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta? Ți-am spus că am nevoie de operație, nu de… nu de o vacanță la mare!
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu faianța veche și mirosul de cafea arsă. Mama stătea în fața mea, cu ochii în pământ, jucându-se nervos cu marginea halatului. Era pentru prima dată când o vedeam atât de mică, atât de vinovată.
— Nu înțelegi, Ilinca, aveam nevoie să scap puțin… să uit de toate problemele astea. Și tu… tu ești tânără, o să te descurci, găsim noi altă soluție, a bâiguit ea, evitându-mi privirea.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. De luni întregi mă luptam cu durerile de spate, medicii îmi spuseseră clar: fără operație, risc să rămân paralizată. Tata murise acum trei ani, iar mama era tot ce-mi rămăsese. Am muncit amândouă pe brânci ca să strângem avansul pentru operație, iar când nu a mai fost suficient, mama a luat un credit pe numele ei. Sau cel puțin așa credeam eu.

În dimineața aceea, când am primit notificarea de la bancă despre retragerea banilor, am simțit că ceva nu e în regulă. Am sunat-o pe mama, dar nu răspundea. Când a venit acasă seara, bronzată și cu un zâmbet vinovat pe buze, am știut. Am găsit bonurile de la hotel și pozele cu ea și mătușa Lenuța pe plajă la Eforie. Atunci am izbucnit.

— Ilinca, nu mai pot! M-am săturat să trăiesc doar pentru problemele tale! Și eu am dreptul la o viață!
Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Cum adică problemele mele? Eu nu cerusem să mă îmbolnăvesc. Eu nu cerusem să fiu povara nimănui.

— Dar eu ce fac acum? Dacă nu fac operația luna asta, doctorul zice că pot rămâne la pat! Ai cheltuit totul pe… pe nimic!
Am început să plâng necontrolat. Mama s-a apropiat de mine și a încercat să mă ia în brațe, dar m-am tras înapoi.

— Nu vreau să te văd! Lasă-mă în pace!

A ieșit din bucătărie fără un cuvânt. Am auzit ușa dormitorului trântindu-se și apoi liniștea apăsătoare care s-a lăsat peste apartamentul nostru mic din cartierul Titan.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan și m-am întrebat unde am greșit. De ce mama mea, singura persoană care ar fi trebuit să mă protejeze, m-a trădat tocmai când aveam cea mai mare nevoie de ea? Mi-am amintit de copilărie, de serile când stăteam amândouă pe balcon și visam la vacanțe la mare pe care nu ni le permiteam niciodată. Poate că mama n-a avut niciodată șansa să fie fericită cu adevărat.

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama la masa din bucătărie, cu ochii umflați de plâns. Pe masă era o scrisoare adresată mie.

„Ilinca, iartă-mă că te-am dezamăgit. Nu știu ce-a fost în capul meu. M-am simțit sufocată de griji și am vrut să fug de tot. Știu că nu există scuză pentru ce am făcut. O să încerc să fac rost de bani, promit.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Nu știam dacă să o urăsc sau să-mi fie milă de ea. În acea zi am plecat la serviciu fără să-i spun nimic. La birou nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Raluca, m-a tras deoparte la pauză.

— Ce-ai pățit? Pari terminată…

I-am povestit totul printre suspine. Raluca m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— Știi că poți sta la mine dacă ai nevoie. Și poate găsim împreună o soluție pentru operație.

În zilele următoare am început să caut disperați variante: donații online, împrumuturi la prieteni, chiar și vânzarea laptopului meu vechi. Mama încerca și ea să facă rost de bani — s-a angajat ca menajeră la o familie bogată din Dorobanți și lucra până târziu în noapte.

Tensiunea dintre noi era insuportabilă. Vorbeam doar despre bani și facturi, evitam orice discuție personală. Într-o seară, când am ajuns acasă mai devreme decât de obicei, am auzit-o pe mama plângând în baie.

— Doamne, ce-am făcut? Cum o să mă ierte copilul meu?

Atunci mi-am dat seama că nici ea nu era bine. Că poate toată viața ei fusese doar despre sacrificii și renunțări — iar acum clacase.

După două luni chinuitoare am reușit să strângem banii pentru operație cu ajutorul unor oameni buni care au donat online și al unei rude din provincie care ne-a împrumutat restul sumei. În ziua operației mama a stat lângă patul meu tot timpul.

— Iartă-mă, Ilinca… dacă poți…

Nu i-am răspuns atunci. Dar după ce m-am trezit din anestezie și am văzut-o lângă mine, cu ochii roșii și mâinile tremurânde, am simțit că nu pot trăi cu ura asta în suflet.

— Hai acasă, mamă… Avem nevoie una de alta.

Au trecut luni bune până am reușit să vorbim deschis despre ce s-a întâmplat. Am aflat că mama suferise mereu în tăcere după tata și că se simțea vinovată că nu-mi putea oferi mai mult. Vacanța aceea fusese o evadare disperată dintr-o viață care o apăsa prea tare.

Astăzi încă ne vindecăm împreună. Încrederea nu se repară peste noapte — dar încercăm zi de zi.

Mă întreb uneori: cât putem ierta din dragoste? Și cât putem reconstrui după ce totul pare pierdut?