În bucătăria soacrei mele am aflat că toată căsnicia mea a fost o minciună

— Nu pune sare, Ilinca, că Gabi nu suportă să fie prea sărat, a zis soacra mea, ridicând privirea din oala cu ciorbă. Am înghețat cu lingura în aer. Gabi? Niciodată nu i-am spus așa lui Gabriel. Mereu a insistat să-i spun pe numele întreg. Dar nu asta m-a tulburat cel mai tare, ci tonul ei, un amestec de oboseală și regret, ca și cum ar fi vrut să spună mai mult, dar s-a oprit la timp.

Am lăsat lingura jos și am încercat să-mi ascund neliniștea. Gabriel era în sufragerie cu socrul meu, discutând despre politică și râzând zgomotos. Zece ani de căsnicie, zece ani în care am crezut că-l cunosc pe bărbatul de lângă mine. Dar în acea bucătărie mică, cu miros de leuștean și abur de cartofi, am simțit pentru prima dată că ceva nu e în regulă.

— Mamă, de ce îi spui Gabi? am întrebat încet, aproape șoptit.

Soacra mea s-a uitat la mine lung, cu ochii umeziți. A oftat adânc și a dat din cap, ca și cum ar fi decis să nu mai ascundă nimic.

— Pentru mine va fi mereu Gabi. Așa îl strigam când era mic… înainte să… înainte să plece tatăl lui.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Gabriel mi-a spus mereu că tatăl lui a murit când el era copil. Că a crescut doar cu mama și fratele lui mai mic, Dan. Dar soacra mea tocmai sugerase altceva.

— Cum adică „a plecat”? am întrebat, cu vocea tremurândă.

Soacra mea s-a așezat pe scaun și și-a frecat mâinile nervos.

— Nu ți-a spus niciodată? Tatăl lui Gabi nu a murit. Ne-a părăsit când Gabi avea șapte ani. A plecat cu altă femeie, în Italia. Nici măcar nu ne-a scris vreodată.

Am simțit cum mi se strânge inima. Toate poveștile lui Gabriel despre copilăria grea, despre cât de mult l-a afectat moartea tatălui… toate păreau acum minciuni. De ce mi-ar fi ascuns asta?

Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic. În sufragerie, Gabriel râdea la o glumă spusă de socrul meu. M-am uitat la el ca la un străin. Oare câte alte lucruri nu știam despre el?

La masă, am încercat să mă comport normal, dar fiecare gest al lui Gabriel mi se părea fals. Cum lua pâinea, cum își turna apă în pahar, cum mă privea scurt peste farfurie. Am început să văd totul printr-o lentilă nouă: oare chiar îl cunoscusem vreodată?

După ce am ajuns acasă, nu am mai rezistat. L-am întrebat direct:

— De ce mi-ai spus că tatăl tău a murit?

A rămas blocat câteva secunde, apoi a oftat greu.

— Pentru că… pentru că mi-a fost rușine. Pentru că nu voiam să știi că am crescut fără tată, că ne-a abandonat ca pe niște câini. Pentru că… nici eu nu știu cine sunt uneori.

Am izbucnit în plâns. Zece ani de minciuni. Zece ani în care am construit o familie pe jumătăți de adevăruri.

— Și ce altceva nu mai știu despre tine? am întrebat printre lacrimi.

Gabriel a tăcut mult timp. Apoi a început să vorbească despre copilăria lui: despre nopțile în care îl auzea pe bunicul blestemându-l pe tatăl lui, despre cum mama lui plângea în fiecare seară și despre promisiunea pe care și-a făcut-o să nu fie niciodată ca el. Mi-a povestit despre Dan, fratele lui, care a început să bea încă din liceu și care acum e la dezintoxicare într-o clinică din Cluj — lucru pe care nu-l știam nici eu.

— Am vrut să-ți ofer altceva decât am avut eu acasă, Ilinca. Am vrut să crezi că sunt puternic, că pot avea grijă de tine și de copii… dar m-am mințit și pe mine.

Nu știam dacă să-l iert sau să-l urăsc pentru tot ce mi-a ascuns. Simțeam că tot ce am trăit împreună era pus sub semnul întrebării.

În zilele următoare, între noi s-a lăsat o liniște apăsătoare. Mergeam la serviciu ca niște roboți, vorbeam doar despre lucruri banale: facturi, cumpărături, programul copiilor. Dar în fiecare seară mă uitam la el și încercam să-mi dau seama cine e bărbatul de lângă mine.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Gabriel a venit la mine cu o fotografie veche. Era el, copil, ținându-se de mână cu un bărbat brunet — tatăl lui.

— Nu vreau să mai fug de trecutul meu, Ilinca. Dacă vrei să pleci… te înțeleg. Dar dacă vrei să rămâi… promit că n-o să-ți mai ascund nimic niciodată.

Am plâns împreună mult timp în acea noapte. Nu știu dacă pot uita tot ce mi-a ascuns, dar știu că vreau să încerc să-l cunosc cu adevărat pe omul de lângă mine.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi trăim lângă oameni pe care credem că îi cunoaștem? Cât din ceea ce credem despre cei dragi e adevăr și cât e doar ceea ce vrem noi să vedem?