Departe de fetele mele: Povestea unui tată român după divorț

— Nu vreau să merg la tine azi, tata! vocea Dariei răsună ca un ecou în apartamentul gol, în timp ce încercam să-mi ascund tremurul mâinilor. Ana, mai mică cu doi ani, se ascundea în spatele surorii ei, evitând să mă privească. Era vineri seară, ziua în care ar fi trebuit să le iau de la Irina pentru weekendul nostru împreună. Dar de câteva luni, fiecare întâlnire devenise o luptă.

Îmi amintesc perfect ziua în care am plecat din casa noastră din cartierul Titan. Ploua mocănește, iar Irina stătea în ușă cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe un străin. „Nu mai are rost, Radu. Fetele vor rămâne cu mine. Tu… vezi-ți de viața ta.” Am plecat cu două valize și o fotografie veche cu noi patru la mare, pe care o țin și acum pe noptieră.

Primele luni după divorț au fost un haos de avocați, hârtii și vizite la psihologul de familie. Am acceptat tot ce a cerut Irina, doar ca să nu le rănesc pe fete. Dar nu m-am gândit niciodată că distanța nu va fi doar fizică. La început, Ana și Daria veneau la mine cu entuziasm. Găteam împreună clătite, ne uitam la desene animate și mergeam în parc. Dar încet-încet, ceva s-a schimbat.

— Tata, mami zice că nu ai timp pentru noi, că ești mereu ocupat la serviciu, mi-a spus Ana într-o seară, când încercam să-i citesc povestea preferată.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Da, munceam mult — eram contabil la o firmă mică și încercam să-mi plătesc chiria și pensia alimentară. Dar nu era adevărat că nu aveam timp pentru ele. Pentru ele aș fi renunțat la orice.

Într-o duminică dimineață, când am venit să le iau, Irina m-a întâmpinat la ușă:

— Nu cred că e bine să le mai iei azi. Sunt obosite și au teme multe. Poate data viitoare.

Am văzut-o pe Daria privind pe furiș după mine, dar nu a spus nimic. Am plecat cu inima grea și am început să observ cum, de la o săptămână la alta, fetele mele deveneau tot mai reci. Mesajele mele rămâneau fără răspuns sau primeam doar câte un „ok”.

Într-o seară, am sunat-o pe Ana:

— Ce faci, puiule? Cum a fost la școală?
— Bine…
— Ai vrea să mergem sâmbătă la film?
— Nu știu… poate… trebuie să o întreb pe mami.

Am simțit că pierd teren în fiecare zi. Am început să mă întreb dacă nu cumva Irina le vorbește urât despre mine sau dacă pur și simplu fetele crescuseră și nu mai aveau nevoie de mine ca înainte.

La serviciu eram absent. Colegii mă întrebau dacă sunt bolnav. Șeful mi-a spus într-o zi:

— Radu, dacă ai nevoie de o zi liberă, spune-mi. Nu te recunosc.

Nu aveam nevoie de zile libere. Aveam nevoie de fetele mele.

Într-o seară de decembrie, am primit un mesaj de la Daria: „Tata, pot să vin la tine mâine? Vreau să vorbim.” Am stat toată noaptea treaz, făcând planuri despre ce i-aș putea spune ca să o liniștesc.

A venit dimineața, iar Daria a intrat timid în apartament. S-a așezat pe canapea și a început să plângă:

— Mami zice că tu ai plecat pentru că nu ne mai iubeai… Dar eu știu că nu e așa! De ce nu putem fi toți împreună?

Am simțit că mă prăbușesc. Am luat-o în brațe și i-am spus:

— Niciodată să nu crezi că nu vă iubesc! Am plecat pentru că eu și mama voastră nu ne mai înțelegeam, dar voi sunteți tot ce am mai scump.

A plâns mult atunci. Apoi a adormit cu capul pe genunchii mei, ca atunci când era mică.

După acea zi, relația cu Daria s-a mai îmbunătățit puțin. Dar Ana rămânea distantă. Încercam să-i scriu mesaje drăguțe, îi trimiteam poze cu pisica mea nouă sau îi povesteam despre copilăria mea la țară. Răspunsurile erau scurte sau deloc.

Într-o zi am aflat de la o vecină că Irina are un nou iubit care stă des la ei acasă. M-am gândit dacă asta nu cumva le influențează pe fete. M-am simțit neputincios — orice aș fi făcut părea insuficient.

Am mers la mediator familial. Am încercat să vorbesc cu Irina:

— Te rog, nu le vorbi urât despre mine! Fetele au nevoie de amândoi.
— Dacă ai fi fost un tată bun, n-ai fi plecat! mi-a aruncat ea printre dinți.

Am plecat din nou cu sufletul sfâșiat.

Au trecut doi ani de atunci. Daria vine din când în când la mine, dar Ana aproape că nu mai vorbește cu mine deloc. Mă uit la poza noastră veche de la mare și mă întreb unde am greșit. Oare copiii pot ierta vreodată greșelile părinților? Sau rămânem străini pentru totdeauna?

Poate că nu există răspunsuri simple pentru durerea asta. Dar încă sper că într-o zi fetele mele vor înțelege cât de mult le iubesc și cât de tare mi-e dor de ele.