Când trecutul nu vrea să plece: Povestea mea despre lupta pentru libertate și dreptate

— Nu pot să cred că ai ajuns să ceri așa ceva, Viorica! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei care încă păstra mirosul de cafea arsă și amintiri vechi. Fosta mea soacră stătea în fața mea, cu brațele încrucișate și privirea rece, de parcă tot ce se întâmplase între noi în ultimii zece ani nu conta.

— Eu am investit suflet și bani în apartamentul ăsta, Loredana. Nu poți să mă dai la o parte ca pe o haină veche! a răspuns ea, apăsat, fără să clipească.

M-am simțit ca un animal prins în capcană. După divorțul de Radu, fiul ei, crezusem că totul se va liniști. Am vândut apartamentul pe care îl cumpărasem împreună cu el, cu gândul că fiecare va merge pe drumul lui. Dar Viorica nu era dispusă să mă lase să uit. A venit la mine cu pretenții, cu acte vechi, cu povești despre cum ea ne-a ajutat la început, cum fără ea nu am fi avut niciodată un acoperiș deasupra capului.

— Dar tu ai făcut-o pentru fiul tău! am încercat să-i explic. Pentru familia ta! Eu am muncit cot la cot cu Radu, am plătit ratele, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice bucurie doar ca să avem casa noastră!

Ea a oftat adânc și s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat care nu înțelege nimic din viață.

— Loredana, tu nu știi ce înseamnă sacrificiul. Eu am rămas văduvă de tânără și tot ce am avut am dat copiilor mei. Dacă nu era banii mei de la moștenire, voi nici nu ați fi avut avansul pentru apartament.

M-am prăbușit pe canapea, simțind cum toată greutatea lumii apasă pe umerii mei. Știam că are dreptate într-o anumită măsură. Da, ne-a ajutat cu avansul. Dar restul? Ani întregi de rate, de certuri cu Radu despre bani, despre cine plătește întreținerea sau cine repară robinetul stricat?

Am încercat să vorbesc cu Radu. L-am sunat într-o seară târzie, când știam că e singur acasă.

— Radu, mama ta vrea jumătate din banii de pe apartament. Tu ce zici?

A tăcut mult timp la telefon. Apoi a oftat.

— Loredana… știi cum e mama. Dacă îi dai un deget, îți ia toată mâna. Dar… are dreptate că ne-a ajutat. Poate ar trebui să-i dai ceva.

— Ceva? Radu, eu am rămas fără nimic după divorț! Am început de la zero! Tu ai rămas cu mașina și mobila scumpă! Eu am plecat doar cu hainele mele!

— Nu vreau scandal… Poate găsim o soluție.

Dar soluția părea imposibilă. Viorica a început să mă sune zilnic. Mă amenința că mă dă în judecată, că va spune tuturor că sunt nerecunoscătoare și lacomă. Mama mea plângea la telefon:

— Loredana, nu te lăsa! Nu e corect ce-ți face femeia asta! Ai muncit prea mult ca să cedezi acum!

Prietenii mei îmi spuneau să merg la avocat. Am făcut-o. Domnul Popescu, un bărbat trecut de cincizeci de ani cu ochi blânzi și voce calmă, m-a ascultat răbdător.

— Doamnă, dacă nu există acte clare că doamna Viorica a investit în apartament și nu e coproprietar pe contractul de vânzare-cumpărare, nu are drept legal la bani. Dar presiunea morală… asta e altceva.

Am ieșit din biroul lui cu sufletul sfâșiat. Legal eram acoperită. Moral? Mă simțeam vinovată. Îmi aminteam cum Viorica venea cu sacoșe pline de mâncare când eram însărcinată cu Ilinca, cum stătea nopți întregi cu fetița când eu și Radu lucram până târziu.

Într-o seară, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, de ce nu mai vine bunica Viorica la noi?

Am simțit un nod în gât.

— Avem niște probleme de oameni mari, iubita mea. Dar o să treacă.

Nu voiam ca fiica mea să crească între scandaluri și reproșuri. Dar nici nu puteam să renunț la ceea ce mi se cuvenea doar pentru liniștea aparentă a tuturor.

Într-o zi, Viorica a venit din nou la mine acasă. Era obosită, mai mică parcă decât o știam.

— Loredana… poate am exagerat. Dar mi-e frică de bătrânețe. Mi-e frică să nu ajung pe drumuri. Am dat tot ce aveam copiilor mei și acum mă simt singură.

Am privit-o altfel atunci. Nu mai era femeia rece și calculată care mă acuza de toate relele lumii. Era o mamă speriată, o femeie care își vedea viitorul nesigur.

Am decis să-i ofer o sumă simbolică din vânzarea apartamentului. Nu pentru că era obligată legal sau moral, ci pentru că am vrut să pun capăt unui război care ne distrugea pe toți.

Radu m-a sunat după câteva zile:

— Mulțumesc că ai făcut asta pentru mama. Știu că nu era ușor.

Nu i-am răspuns imediat. M-am uitat la Ilinca jucându-se pe covor și mi-am dat seama că uneori liniștea merită mai mult decât orice sumă de bani.

Dar încă mă întreb: oare am făcut bine? Oare ar trebui să cedăm presiunilor familiei doar pentru pace? Sau trebuie să luptăm până la capăt pentru ceea ce ni se cuvine?

Poate voi aveți răspunsul pe care eu încă îl caut…