Strigătul unui copil străin în brațele mele: Povestea Anei și a lui Radu

— Ana, trebuie să vorbim. Vocea lui Radu tremura, iar ochii îi erau roșii de nesomn. Era trecut de miezul nopții, iar eu tocmai îl adormisem pe David, băiețelul nostru de aproape un an. M-am așezat pe marginea patului, simțind cum inima mi se strânge. Nu știam că acea noapte avea să-mi răstoarne lumea.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

Radu a scos din buzunar o scrisoare mototolită. — E de la spital… Au făcut o anchetă. S-a descoperit că, în noaptea când am născut, două bebeluși au fost schimbați din greșeală. Ana… David nu e copilul nostru biologic.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Am început să plâng fără să pot opri lacrimile. M-am gândit la toate nopțile nedormite, la primul lui zâmbet, la felul în care mă striga „mama”. Cum să nu fie al meu? Cum să nu fie al nostru?

— E o greșeală! am urlat. Nu poate fi adevărat! L-am purtat nouă luni, l-am născut, l-am crescut! E copilul meu!

Radu m-a luat în brațe, dar simțeam că între noi se cască o prăpastie. — Trebuie să mergem la spital mâine. Vor să ne întâlnim cu cealaltă familie.

Noaptea aceea a fost un coșmar. M-am uitat la David cum dormea liniștit, cu mânuța strânsă în pumn, și m-am întrebat dacă aș putea vreodată să-l las să plece. Sângele nu poate fi mai puternic decât dragostea, nu-i așa?

A doua zi, am ajuns la spital cu inima frântă. În sala de așteptare ne așteptau doi oameni: o femeie cu ochii umflați de plâns și un bărbat care își frângea mâinile. Pe scaun lângă ei stătea o fetiță micuță, cu părul negru și ochii mari — ochii mei. Am știut din prima clipă că e copilul meu biologic.

— Sunt Maria, a spus femeia cu voce stinsă. Și el e soțul meu, Doru. Am primit și noi vestea ieri… Nu știm ce să facem.

Am privit-o pe fetiță și am simțit un gol imens. Era parte din mine, dar nu știam nimic despre ea. În același timp, David era tot ce aveam mai drag pe lume.

— Nu pot… nu pot să-l dau pe David! am izbucnit.

Maria a început să plângă. — Nici eu nu pot să-mi iau fetița din brațele voastre. Dar… e dreptul vostru.

Au urmat zile întregi de discuții cu psihologi, asistenți sociali și avocați. Familia noastră s-a împărțit în două tabere: mama mea insista că trebuie să-mi iau copilul biologic, sora mea spunea că sângele nu contează atât de mult. Radu era sfâșiat între dorința de a face „ce trebuie” și dragostea pentru David.

— Ana, trebuie să ne gândim la viitorul lor, mi-a spus el într-o seară. Dacă nu facem schimbul acum, când sunt mici, va fi mai greu mai târziu…

— Dar dacă niciunul dintre ei nu se va simți vreodată acasă? Dacă îi vom răni pe amândoi?

Într-o zi, Maria m-a sunat plângând. — Ana, fetița ta plânge mereu după voi… Nu vrea să doarmă decât cu poza voastră lângă ea.

Am simțit că mă sufoc. Cum poți alege între doi copii care sunt ai tăi în moduri diferite? Cum poți repara o greșeală care nu-ți aparține?

Într-un final, după luni de chin și nesiguranță, am decis împreună cu Maria și Doru să încercăm o apropiere treptată. Ne vizitam reciproc, petreceam timp cu ambii copii, încercând să le fim părinți fără să-i smulgem din mediul lor.

Dar lumea din jur nu ne-a iertat ușor. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Aia nu-i mama lui David”, „Ce fel de mamă își lasă copilul biologic la altcineva?” Prietenii s-au împărțit: unii ne-au susținut, alții au dispărut din viața noastră.

Într-o seară, după ce David adormise la pieptul meu, l-am privit îndelung. M-am întrebat dacă va veni o zi când mă va urî pentru alegerea făcută sau dacă va înțelege vreodată cât de mult l-am iubit.

Radu m-a strâns de mână. — Orice ar fi, suntem familia lui. Și așa vom rămâne.

Au trecut ani de atunci. Copiii au crescut știind adevărul și iubindu-ne pe toți patru ca pe niște părinți diferiți. Dar rana acelei greșeli nu s-a vindecat niciodată complet.

Uneori mă întreb: oare ce înseamnă cu adevărat să fii mamă? Sângele sau dragostea? Și dacă ar trebui să alegi din nou… ai putea vreodată să faci alegerea corectă?