Despărțirea târzie a Mariei: O viață între două lumi

— Nu mai pot, Ileana. Nu mai pot să respir aici, în apartamentul ăsta sufocant, cu pereții plini de amintiri care mă dor. Vreau să plec. Vreau să divorțez.

Am rămas cu ceașca de cafea suspendată între masă și buze, privind-o pe Maria cum își strângea palmele tremurânde în poală. Era o dimineață de martie, cu lumina palidă strecurându-se printre jaluzele, iar vocea ei suna ca un verdict. O știam pe Maria de peste douăzeci de ani, dar niciodată nu o văzusem atât de hotărâtă și, totodată, atât de frântă.

— Maria, ai stat cu el treizeci și doi de ani… Acum? De ce acum?

A oftat adânc, privind în gol. — Pentru că nu mai sunt nimic aici. Pentru că nu mai vreau să fiu invizibilă. Pentru că mi-e dor să aud liniștea adevărată, nu tăcerea asta care mă apasă ca o piatră pe piept.

Soțul Mariei, Viorel, fusese mereu un om rece. Nu violent, nu rău, dar niciodată cald. Își vedea de serviciu la RATB, venea acasă, mânca în tăcere și se uita la televizor până adormea pe canapea. Când fiul lor, Paul, era mic, Maria încerca să umple golurile cu jocuri, povești și prieteni invitați la masă. Dar pe măsură ce Paul a crescut și s-a retras în lumea lui de adolescent, tăcerea dintre Maria și Viorel a devenit tot mai grea.

— Știi ce mi-a spus aseară? Că dacă vreau să plec la țară la mama, să plec. Că el oricum nu mă oprește. Și nici nu-l interesează dacă mă mai întorc.

Am simțit un nod în gât. — Poate e doar obosit… Poate trece…

Maria a zâmbit amar. — Nu mai trece nimic, Ileana. A trecut viața pe lângă noi.

În ziua când Paul a împlinit optsprezece ani, Viorel a făcut bagajul și a plecat fără să spună unde. Niciun bilet, niciun telefon. Maria a rămas singură într-un apartament cu două camere din Drumul Taberei, cu mobila veche și pozele de familie atârnate strâmb pe pereți. Paul s-a mutat la facultate în Cluj și venea rar acasă.

— Ce vrei să faci acum? am întrebat-o într-o seară când am găsit-o plângând în bucătărie.

— Vreau să vând apartamentul și să mă mut la țară. Să-mi fac o grădină. Să simt pământul sub mâini. Să nu mai aud tramvaiele noaptea și vecinii certându-se pe casa scării.

Am încercat să o conving că e o nebunie. — Maria, ai șaizeci de ani! Cum să începi totul de la zero? La țară e greu, nu e ca aici…

— Mai greu decât singurătatea asta nu poate fi nimic.

A urmat un an chinuitor. Maria s-a luptat cu birocrația pentru divorț, cu rudele care o judecau („Ce rușine! La vârsta ta!”), cu vecinii care șușoteau pe la colțuri și cu Paul care nu înțelegea de ce mama lui vrea să lase totul în urmă.

— Mamă, tata oricum nu mai vine… Dar tu unde te duci? Ce faci dacă te îmbolnăvești acolo singură?

Maria l-a privit cu ochii umezi. — Paul, am fost singură toată viața mea. Acum vreau să fiu singură altfel: liberă.

A vândut apartamentul cu greu și s-a mutat în satul natal din Teleorman, într-o casă bătrânească moștenită de la părinți. Primele luni au fost un șoc: soba nu trăgea bine, acoperișul curgea la fiecare ploaie și ulița era plină de noroi până la genunchi primăvara. Dar Maria a început să prindă rădăcini: a plantat roșii și ceapă în grădină, a reparat gardul cu ajutorul unui vecin bătrân și a început să meargă la biserică duminica.

Îmi scria scrisori lungi despre liniștea dimineților cu miros de cafea proaspătă și despre serile când asculta greierii pe prispa casei. Dar îmi scria și despre frică: frica de boală, frica de moartea în singurătate, frica de a nu regreta decizia luată.

Într-o zi am mers s-o vizitez. Am găsit-o în grădină, cu mâinile pline de pământ și fața brăzdată de soare.

— Îți pare rău?

S-a uitat la mine lung și a zâmbit trist. — Nu știu încă. Dar știu că aici respir altfel. Și că pentru prima dată după mulți ani simt că trăiesc pentru mine.

Am stat împreună pe prispă până târziu în noapte. Am vorbit despre trecut, despre bărbații care nu știu să iubească decât în tăcere și despre femeile care uită să ceară mai mult pentru ele însele.

— Crezi că oamenii pot fi fericiți după ce pierd tot ce au construit o viață? m-a întrebat Maria privind stelele.

Nu am știut ce să-i răspund atunci. Dar povestea Mariei m-a urmărit mult timp după aceea. M-am întrebat mereu câte femei ca ea trăiesc în tăcere vieți care nu le mai aparțin și câte au curajul să spună „ajunge” chiar dacă toți le judecă.

Poate că fericirea nu vine niciodată prea târziu. Sau poate că vine doar atunci când ai curajul să-ți asculți inima, chiar dacă toată lumea îți spune că ești nebun.

Oare câte dintre noi am avea curajul Mariei? Sau poate ne-am mulțumi cu puțin toată viața?