Zece ani mai târziu: Când Vlad s-a întors din neant, lumea mea s-a prăbușit din nou

— Nu pot să cred că ești chiar tu, Vlad! am șoptit, cu mâinile tremurând pe clanța ușii. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea cu furie în geamuri. Copiii dormeau, iar eu mă pregăteam să sting lumina când am auzit bătăile acelea ciudate, apăsate, de parcă cineva bătea la ușa sufletului meu, nu doar la cea a apartamentului.

Vlad stătea în prag, ud leoarcă, cu barba crescută și ochii adânciți în orbite. Zece ani dispăruse fără urmă. Zece ani în care am crescut singură pe Ana și Radu, le-am spus povești despre un tată plecat „la muncă în străinătate”, am plâns în pernă și am strâns din dinți când lumea mă întreba dacă nu mi-e greu. Acum era aici. Și nu știam dacă să-l îmbrățișez sau să-l alung.

— Pot să intru? a întrebat el încet, ca un copil pedepsit.

Am făcut un pas înapoi. Nu știu nici azi dacă din curiozitate sau dintr-o nevoie nebună de a-l vedea mai bine, să mă conving că nu visez. S-a așezat pe scaunul din bucătărie, același scaun pe care obișnuia să-și bea cafeaua înainte să plece la serviciu. Mirosea a ploaie și a regret.

— De ce ai plecat? am izbucnit, vocea mea spartă de atâtea nopți nedormite.

A tăcut mult. Am auzit doar ceasul de pe perete și respirația lui grea.

— Am greșit. Am fugit de mine, de tine, de tot ce nu știam să fiu. Am crezut că dacă dispar, vă scap de necazuri. Dar n-am făcut decât să vă las cu altele mai mari…

Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. M-am gândit la toate zilele în care Ana m-a întrebat dacă tata o iubește și la toate serile când Radu a adormit cu poza lui Vlad sub pernă. M-am gândit la vecinii care șușoteau pe la colțuri și la mama mea care mi-a spus: „Bărbații nu se schimbă niciodată”.

— Știi cât am urât tăcerea ta? Cât m-am urât pe mine pentru că nu te-am putut uita? am spus printre suspine.

Vlad s-a ridicat încet și a venit spre mine. Mi-a luat mâinile între ale lui — mâini reci, străine.

— Nu cer iertare. Nici nu știu dacă o merit. Dar vreau să văd copiii. Să încerc să fiu tată pentru ei, măcar acum.

Am râs amar.

— Tată? După zece ani? Ana are șaptesprezece ani acum. Radu e aproape bărbat. Au crescut fără tine. Eu am crescut fără tine!

A tăcut din nou. În ochii lui am văzut o durere pe care n-o mai recunoșteam.

— Știu că nu pot da timpul înapoi. Dar nu mai pot trăi cu vina asta. Am venit să vă spun adevărul.

M-am așezat pe marginea patului, simțind cum pământul mi se clatină sub picioare.

— Spune-mi tot. Nu mai pot trăi cu minciuni.

Vlad a oftat adânc.

— În noaptea aceea… când am plecat… aveam datorii mari la niște oameni periculoși. Am vrut să te protejez. Am crezut că dacă dispar, nu vă vor găsi niciodată. Am trăit pe drumuri, am muncit cu ziua prin Italia și Spania, mereu cu frica-n sân că vă fac rău fără să vreau. Dar acum… acum nu mai fug nimic. Vreau doar să încerc să repar ce se mai poate.

Am simțit cum furia se amestecă cu mila și cu o dorință nebună de a-l crede. Dar cum să-i explic Anei că tatăl ei n-a fost un laș, ci un om speriat? Cum să-i spun lui Radu că modelul lui masculin s-a întors după ce el deja a învățat să fie bărbat fără ajutor?

Dimineața i-am spus Anei că tata e acasă. A izbucnit în plâns și a fugit la prietena ei, Mara. Radu a rămas mut, apoi a ieșit pe ușă trântind-o cu putere.

— Ce-ai crezut? Că o să te primească toți cu brațele deschise? l-am întrebat pe Vlad amar.

— Nu… dar trebuie să încerc.

Au urmat zile grele. Ana nu voia să-l vadă deloc; Radu îl privea ca pe un străin intrat cu forța în viața noastră. Mama a venit într-o zi și mi-a spus:

— Nu-l lăsa să-ți strice iar viața! Oamenii nu se schimbă!

Dar eu simțeam că trebuie să-i dau o șansă — nu pentru el, ci pentru mine și copii. Seara stăteam singură în bucătărie și mă întrebam dacă nu cumva greșesc iar: dacă iertarea e doar o altă formă de slăbiciune sau poate singura cale spre liniște.

Într-o seară, l-am găsit pe Vlad în camera copiilor, privind pozele de pe perete: Ana la serbare, Radu la primul meci de fotbal.

— N-am fost aici pentru nimic din toate astea… a spus el încet.

— Nu poți schimba trecutul, Vlad. Dar poți încerca să fii prezent acum — dacă te lasăm.

A doua zi dimineață, Ana s-a apropiat timid de el:

— De ce-ai plecat fără să ne spui nimic?

Vlad i-a povestit totul, fără ocolișuri. Ana l-a ascultat cu ochii plini de lacrimi și i-a spus:

— Nu știu dacă pot să te iert acum… dar vreau să încerc.

Radu a venit seara acasă și i-a întins mâna:

— Dacă o mai rănești pe mama, n-o să te iert niciodată.

Vlad a dat din cap și l-am văzut pentru prima dată zâmbind sincer după atâția ani.

Nu știu ce va fi mâine. Poate că rana asta nu se va vindeca niciodată complet. Dar știu că am ales să lupt pentru liniștea mea și a copiilor mei — chiar dacă asta înseamnă să-mi risc inima încă o dată.

Oare câți dintre noi ar putea ierta o astfel de absență? Și cât curaj ne trebuie ca să ne dăm voie să sperăm din nou?