Douăzeci de ani de minciuni: Viața mea dublă fără să știu

— Nu pot să cred, doamnă, dar Viorel al dumneavoastră e și soțul meu! vocea de la celălalt capăt al firului tremura, iar eu simțeam cum mi se taie respirația. Era o marți seară, copiii erau la bunici, iar eu tocmai terminasem de pus masa pentru doi, așa cum făceam de douăzeci de ani. Telefonul acela a fost ca un trăsnet care mi-a despicat viața în două: înainte și după adevăr.

Am rămas cu receptorul la ureche, incapabilă să articulez vreun cuvânt. În mintea mea, Viorel era bărbatul perfect: muncitor, grijuliu, tată devotat pentru Ana și Vlad. Nu lipsea niciodată de la serbările copiilor, nu ridica tonul la mine, nu uita aniversările. Cum să fi avut o altă familie? Cum să fi trăit două vieți fără să-mi dau seama?

— Doamnă, vă rog… trebuie să vorbim. Eu sunt Mirela. Avem o fetiță împreună. Viorel mi-a spus că e divorțat…

Am simțit cum mi se prăbușește stomacul. M-am așezat pe podea, cu spatele lipit de dulapul din hol. Am ascultat-o pe Mirela povestindu-mi despre anii petrecuți cu Viorel, despre promisiunile lui, despre fetița lor, Ilinca. Fiecare detaliu era ca un cuțit răsucit în rană.

Când Viorel a intrat pe ușă, i-am aruncat telefonul pe masă și am urlat:

— Cine e Ilinca? Cine e Mirela?

A încremenit. Pentru prima dată în viață l-am văzut mic, speriat, rușinat. S-a așezat pe marginea patului și a început să plângă. Nu plânsese nici când i-a murit tatăl.

— Nu am vrut să vă rănesc…

— Douăzeci de ani! Douăzeci de ani ai mințit! Cum ai putut?

A încercat să-mi explice că totul a început dintr-o greșeală, că nu s-a putut opri, că nu a vrut să piardă nici pe mine, nici pe ea. Cuvintele lui sunau ca niște scuze ieftine. În capul meu se derulau scene din trecut: serile când spunea că lucrează peste program, weekendurile când mergea „la pescuit cu băieții”, vacanțele pe care le-am petrecut separat pentru că „avea mult de lucru”.

În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am uitat la pozele noastre de familie: eu și Viorel la munte, Ana la serbare, Vlad la primul lui meci de fotbal. M-am întrebat unde am greșit. Cum am putut fi atât de oarbă? Ce fel de femeie sunt dacă nu mi-am dat seama că bărbatul meu trăia o viață paralelă?

A doua zi dimineață am dus copiii la școală ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ana m-a întrebat dacă sunt răcită pentru că aveam ochii umflați. Am zâmbit strâmb și i-am spus că am dormit prost. Pe drum spre casă am simțit cum mă sufoc în propria piele.

Viorel a încercat să mă convingă să nu spun nimic copiilor. „Sunt prea mici ca să înțeleagă”, mi-a spus. Dar Ana avea 17 ani și Vlad 14 — nu mai erau copii. Am decis să le spun adevărul.

— Tata are o altă familie, le-am spus cu voce stinsă.
Ana a început să plângă în hohote. Vlad s-a ridicat și a ieșit trântind ușa.

În zilele următoare am simțit cum casa noastră se golea de sens. Viorel dormea pe canapea, copiii abia dacă îi mai vorbeau. Eu mergeam la serviciu ca un robot, încercând să mă agăț de orice urmă de normalitate.

Prietenii mei au aflat repede. Într-un oraș mic ca al nostru, veștile circulă mai repede decât vântul. Unii m-au compătimit, alții au șoptit pe la colțuri că „sigur și ea are o vină”. Mama m-a sunat plângând:

— Ți-am spus eu că Viorel e prea bun ca să fie adevărat…

M-am simțit umilită, trădată și singură.

Am început să merg la psiholog după ce am avut un atac de panică la serviciu. Doamna Rusu m-a întrebat:

— Cine ești tu fără Viorel?

Nu am știut ce să-i răspund. Toată viața mea fusese construită în jurul lui: casa noastră, copiii noștri, vacanțele noastre, planurile noastre pentru bătrânețe.

Într-o zi m-am întâlnit cu Mirela într-o cafenea din centru. Era o femeie simplă, cu ochi obosiți și mâini muncite. Nu era vreo „amantă fatală”, ci doar o altă victimă a minciunilor lui Viorel.

— Și eu l-am iubit… mi-a spus ea cu voce stinsă.
Am plâns împreună ca două surori care și-au pierdut același om.

Au trecut luni până când am reușit să respir din nou fără să simt că mă sufoc. Am început să ies cu prietenele mele vechi, să merg la teatru cu Ana, la fotbal cu Vlad. Am redecorat sufrageria și am aruncat pozele cu Viorel.

Divorțul a fost greu și urât. Viorel a încercat să mă convingă să-l iert „pentru copii”. Dar nu mai puteam trăi în minciună.

Acum sunt singură pentru prima dată după douăzeci de ani. Încerc să mă regăsesc, să-mi construiesc o identitate care nu depinde de nimeni altcineva decât de mine însămi.

Mă întreb adesea: cum putem avea atâta încredere în oameni încât să ne pierdem pe noi? Și oare voi mai putea vreodată să iubesc fără teamă?