Între Bani și Iubire: Povestea Dintre Dina și Domnul Văduva

— Dina, nu te mai recunosc! Cum poți să faci așa ceva cu viața ta? Vocea mamei răsuna în bucătăria îngustă, printre aburii de la ciorba de perișoare. Mâinile îi tremurau pe șorțul cu flori, iar ochii îi erau umezi de furie și neputință. Eu stăteam pe scaun, cu palmele strânse în poală, încercând să-mi găsesc cuvintele.

Aveam 27 de ani și simțeam că toată lumea mea se prăbușește sub greutatea unei iubiri pe care nimeni nu voia să o accepte. Domnul Văduva — așa îi spuneau toți, deși pentru mine era doar Lucian — avea 58 de ani, era văduv de aproape un deceniu și posesorul unei averi despre care se vorbea în șoaptă la toate mesele festive din sat. Dar eu nu l-am iubit niciodată pentru banii lui. L-am iubit pentru felul în care mă asculta, pentru cum îmi aducea flori de câmp și pentru poveștile lui despre tinerețea petrecută pe dealurile Moldovei.

— Dina, nu vezi că te folosește? Ce să caute un bărbat ca el cu o fată ca tine? Tata intrase în bucătărie, cu fața roșie și privirea tăioasă. — O să râdă tot satul de noi! O să ajungi de râsul lumii!

Am vrut să le spun că nu-mi pasă de gura lumii, dar vocea mi-a murit în gât. În satul nostru, oamenii nu uitau niciodată și nu iertau niciodată. Odată ce erai etichetat, rămâneai așa pentru totdeauna.

Prima dată l-am întâlnit pe Lucian la biblioteca din oraș. Eu căutam un roman de Camil Petrescu pentru lucrarea de licență, el răsfoia un ziar vechi. Mi-a zâmbit timid și mi-a spus: — Știi că dragostea adevărată nu ține cont de vârstă? Am râs atunci, crezând că glumește. Dar după câteva săptămâni, am început să ne vedem tot mai des. Îmi aducea cafea la bibliotecă, mă asculta când mă plângeam de examene și mă făcea să mă simt văzută într-un fel în care nimeni nu reușise până atunci.

Când am început să ieșim împreună, zvonurile au început să circule. Vecina noastră, tanti Marioara, a venit într-o zi la poartă și i-a spus mamei: — Fata dumitale umblă cu bătrânul Văduva? Să nu-ți pară rău mai târziu! Mama a plâns toată noaptea atunci.

Lucian era conștient de diferența dintre noi. — Dina, dacă vreodată simți că te sufoc sau că lumea te apasă prea tare, spune-mi și mă retrag. Nu vreau să-ți stric viața. Dar eu nu voiam să renunț. Pentru prima dată simțeam că trăiesc cu adevărat.

Problemele au început când fratele meu, Radu, a venit acasă din Italia. — Dina, tu realizezi ce faci? O să creadă lumea că ai pus ochii pe averea lui! Nu vezi că toți cred că ești o profitoare? M-am certat cu el ore întregi. El nu voia să audă nimic despre sentimentele mele.

Într-o seară, Lucian m-a invitat la el acasă. Casa lui era mare, plină de fotografii vechi și miros de lemn ars. — Dina, vreau să-ți arăt ceva. M-a condus într-o cameră micuță unde păstra scrisorile soției lui decedate. — Am iubit-o mult pe Maria, dar viața merge înainte. Tu mi-ai adus lumină după ani întregi de întuneric.

Am plâns atunci, simțind povara trecutului lui și a viitorului nostru incert. În sat se vorbea deja că Lucian vrea să mă ia de nevastă doar ca să aibă cine să-i îngrijească bătrânețea sau ca să nu rămână averea pe mâna rudelor îndepărtate.

Într-o duminică, la biserică, preotul a ținut o predică despre păcatul lăcomiei și al poftelor lumești. Toată lumea se uita la mine. Am ieșit din biserică cu capul plecat, simțind cum fiecare privire mă arde.

Mama nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Tata îmi spunea zilnic că îl dezamăgesc. Prietenele mele s-au îndepărtat una câte una. Doar Lucian rămânea lângă mine, calm și blând.

Într-o zi, am primit o scrisoare anonimă: „Dacă nu-l lași pe bătrânul Văduva în pace, o să regreți!” Am tremurat citind acele rânduri. Am vrut să fug, să plec din sat, dar Lucian m-a ținut strâns în brațe: — Nu te teme, Dina. Oamenii vorbesc azi, dar uită mâine.

Dar nu au uitat. Când Lucian s-a îmbolnăvit grav la începutul iernii, toți au spus că e pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatul nostru. L-am îngrijit zi și noapte, fără ajutorul nimănui. Familia mea nu a venit nici măcar o dată să-l vadă.

Într-o noapte geroasă, Lucian mi-a spus: — Dacă te-am făcut să suferi, iartă-mă. Dar n-aș fi schimbat nimic din ce am trăit cu tine. Am plâns pe umărul lui până dimineața.

Când s-a stins din viață, am rămas singură într-o casă mare și rece. Familia lui m-a dat afară fără milă; rudele au contestat testamentul și au spus că sunt o impostoare. Satul a răsuflat ușurat când am plecat la oraș cu două valize și am început totul de la zero.

Anii au trecut și încă mă gândesc la Lucian în fiecare zi. M-am întrebat mereu dacă am făcut bine alegând iubirea în locul liniștii sau dacă ar fi trebuit să ascult de familie și de sat.

Poate că n-am avut parte de fericirea clasică la care visează toți, dar am trăit o iubire adevărată — chiar dacă a durut mai mult decât mi-am imaginat vreodată.

Oare cât valorează curajul de a-ți urma inima într-o lume care te judecă fără milă? Și dacă ai putea da timpul înapoi… ai face aceeași alegere?