Când mamele noastre s-au unit: Povestea unei nunți neașteptate și a furtunii din familie

— Nu, nu poți să faci asta! a izbucnit mama, trântind cana de ceai pe masă, încât am crezut că se va sparge. Petru mă strângea de mână sub masă, dar palma lui era rece și transpirată. Tata privea în gol, iar mama lui Petru, doamna Stanciu, își aranja nervos broșa la gât.

— E decizia noastră, mama, am spus încercând să-mi țin vocea fermă. Ne iubim și vrem să fim împreună.

Mama s-a ridicat brusc. — Nu după ce am muncit o viață să te cresc cum trebuie! Să te măriți cu… cu fiul Mariei Stanciu? Știi bine ce s-a întâmplat între noi!

Nu știam. Sau cel puțin nu știam totul. Întotdeauna fusese o tensiune între mama și doamna Stanciu, dar niciodată nu mi-am imaginat că trecutul lor ar putea exploda tocmai acum, când eu și Petru voiam doar să fim fericiți.

Petru a încercat să detensioneze atmosfera:

— Doamnă Popescu, vă promit că o voi face fericită pe Ana. Nu contează ce a fost între dumneavoastră și mama mea. Noi suntem altă generație.

Mama lui Petru a intervenit cu voce tăioasă:

— Nu te amesteca, Petru! Ana trebuie să știe adevărul. Să nu creadă că totul e roz doar pentru că vă iubiți.

M-am simțit prinsă la mijloc, ca un copil care asistă la o ceartă între adulți. Tata a oftat adânc:

— Poate ar trebui să discutăm altădată…

Dar era prea târziu. Mama a început să povestească despre cum, în tinerețe, Maria Stanciu îi furase iubitul. Un bărbat pe care îl iubise cu disperare și care dispăruse din viața ei fără explicații. Maria Stanciu a râs scurt:

— Dacă era al tău, nu-l pierdeai! Ai fost mereu prea slabă, Elena.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu-mi venea să cred că viața mea era dată peste cap de niște orgolii vechi de zeci de ani.

— Nu vreau să aud! am țipat fără să-mi dau seama. E nunta mea! Vreau să fiți fericite pentru mine!

Dar niciuna nu părea dispusă să cedeze. În zilele următoare, fiecare întâlnire de familie devenea un câmp de luptă. Mama insista că nunta trebuie făcută la noi în sat, cu tradițiile noastre: găină la cuptor, lăutari din Bărăgan și dansul miresei la fântână. Doamna Stanciu voia ceva modern: restaurant în București, meniu sofisticat și DJ.

Petru încerca să mă liniștească:

— O să treacă și asta. Important e că ne avem unul pe altul.

Dar eu nu mai dormeam nopțile. Mă gândeam la toate certurile, la privirile tăioase dintre mame, la tata care se retrăgea tot mai mult în tăcere. Într-o seară l-am găsit pe balcon, fumând — lucru pe care nu-l mai făcuse de ani buni.

— Tata… crezi că facem bine?

A zâmbit trist:

— Niciodată nu e momentul perfect pentru nimic. Dar dacă vă iubiți cu adevărat, restul nu contează.

În ziua când am mers să alegem rochia de mireasă, mama a venit cu mine. În cabina de probă, m-a privit în oglindă și i-am văzut lacrimile.

— Îmi pare rău, Ana… N-am vrut să-ți stric bucuria. Dar unele răni nu se vindecă niciodată.

Am îmbrățișat-o strâns.

— Te rog… fă asta pentru mine. Măcar la nuntă să fim o familie.

A dat din cap, dar ochii îi rămâneau triști.

Cu o săptămână înainte de nuntă, scandalul a atins apogeul. Mama și doamna Stanciu s-au întâlnit la restaurantul unde urma să fie petrecerea și au început să se certe în fața tuturor:

— Nu vreau ca fata mea să fie umilită cu obiceiurile tale de oraș! a strigat mama.

— Și eu nu vreau ca fiul meu să fie tras în jos de superstițiile tale primitive! a replicat doamna Stanciu.

Am izbucnit în plâns și am fugit afară. Petru m-a urmat și m-a luat în brațe.

— Hai să fugim! Să ne căsătorim doar noi doi!

Pentru o clipă am vrut să spun da. Dar apoi m-am gândit la toată viața mea aici, la părinții mei, la rădăcinile mele.

— Nu pot… Nu vreau să fug de problemele astea. Trebuie să le înfruntăm.

În noaptea dinaintea nunții n-am dormit deloc. M-am rugat ca măcar pentru o zi mamele noastre să lase armele jos.

Ziua cea mare a venit cu ploaie torențială. Oamenii spuneau că e semn bun — ploaia aduce belșug — dar eu simțeam doar frig și neliniște. În biserică, mamele stăteau pe bănci opuse, cu fețele împietrite.

Când preotul ne-a întrebat dacă vrem să ne unim destinele „cu bunăvoință și cu dragoste”, am privit-o pe mama. Avea ochii roșii de plâns. Doamna Stanciu își strângea batista între degete.

După slujbă, la restaurant, atmosfera era încă tensionată. Dar la un moment dat, când lăutarii au început să cânte „Trandafir de la Moldova”, mama s-a ridicat și a invitat-o pe doamna Stanciu la dans. Pentru o clipă au ezitat amândouă, apoi s-au prins de mâini și au dansat împreună — stângaci, dar sincere.

Toată lumea a izbucnit în aplauze. Am simțit cum mi se ridică o piatră de pe inimă.

Seara târziu, când invitații plecaseră și rămăsesem doar noi doi pe ringul de dans, Petru mi-a șoptit:

— Ai văzut? Până la urmă dragostea câștigă.

Dar eu știam că rănile nu dispar peste noapte. Ceea ce s-a întâmplat între mamele noastre va rămâne mereu acolo — ca o cicatrice ascunsă sub piele.

Acum mă întreb: oare cât din fericirea noastră depinde de trecutul părinților? Putem vreodată rupe lanțurile vechilor conflicte sau suntem condamnați să le ducem mai departe?