Între două case: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu poți să risipești banii pe o ruină! a izbucnit soacra mea, doamna Stanciu, cu vocea ei tăioasă, în timp ce eu priveam pe fereastra bucătăriei spre casa veche a părinților mei, aflată la doar câteva străzi distanță. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea nebunește. Mă simțeam prinsă ca într-o capcană, între două lumi care nu se puteau împăca.

— Nu e o ruină, e casa în care am crescut, am șoptit eu, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Dar doamna Stanciu nu părea să audă. Ochii ei cenușii mă fixau cu o răceală pe care nu o mai întâlnisem la nimeni.

— Ești nevasta lui Vlad acum. Ai alte responsabilități. Trebuie să ne gândim la viitorul vostru, nu la trecutul tău! a continuat ea, apăsând fiecare cuvânt ca pe un verdict.

Vlad stătea între noi, cu privirea în pământ. Îl iubeam din tot sufletul, dar uneori simțeam că nu are curajul să mă apere. Familia lui era totul pentru el. Familia mea era totul pentru mine.

În fiecare zi, după serviciu, treceam pe lângă casa copilăriei mele. Pereții scorojiti și acoperișul găurit mă chemau ca niște brațe deschise. Îmi aminteam serile când tata mă legăna pe genunchi și mama îmi cânta încet la fereastră. Acum, părinții mei nu mai erau. Casa rămăsese singura legătură cu ei.

— De ce nu poți să înțelegi? am izbucnit într-o seară către Vlad, când eram doar noi doi.

— E greu… Mama are dreptate într-un fel. Avem nevoie de bani pentru apartamentul nostru, pentru viitorul nostru… a spus el încet.

— Dar și casa aceea face parte din viitorul meu! am strigat eu, cu vocea spartă de plâns.

În noaptea aceea am adormit cu ochii în lacrimi. Visam mereu aceleași lucruri: casa veche, părinții mei zâmbind la poartă, iar eu alergând spre ei. Dimineața mă trezeam cu un gol în suflet și cu senzația că pierd ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată.

Zilele au trecut una după alta, fiecare la fel de grea. Soacra mea venea zilnic cu argumente noi: „E prea scump să renovezi”, „Nimeni nu mai vrea case vechi”, „Mai bine vinzi terenul și luați ceva nou”. Prietenele mele îmi spuneau să nu mă las călcată în picioare. Dar cine avea dreptate?

Într-o duminică, am găsit curajul să intru în casa părintească. Ușa scârțâia ca o bătrână bolnavă. Înăuntru mirosea a praf și a amintiri uitate. Pe perete încă mai era tabloul cu mine la grădiniță, zâmbind larg între mama și tata.

— Nu pot să renunț la asta… am șoptit printre lacrimi.

În acea zi am luat o decizie: voi lupta pentru casa mea. Am început să caut soluții — credite, ajutor de la rude, chiar și voluntari care să mă ajute la renovare. Vlad era tot mai distant. Soacra mea mă privea ca pe o trădătoare.

— Dacă faci asta, să nu te mai întorci aici! mi-a spus într-o seară doamna Stanciu, cu vocea rece ca gheața.

— Mama! a încercat Vlad să intervină, dar ea l-a oprit dintr-un gest.

— Ori familia noastră, ori casa ta veche! a spus ea răspicat.

Am simțit cum mi se frânge sufletul. Cum poți alege între sângele tău și omul pe care îl iubești? Cum poți trăi știind că orice alegere va răni pe cineva?

În zilele următoare am dormit singură în casa veche. Era frig și greu, dar simțeam că acolo sunt acasă. Prietena mea cea mai bună, Irina, venea seara cu mâncare și cuvinte de încurajare.

— Nu ești singură, Ana! Sunt aici pentru tine!

Vlad venea uneori pe furiș. Stătea în prag, cu ochii plini de lacrimi.

— Îmi pare rău… Nu știu ce să fac…

— Nici eu nu știu… Dar nu pot renunța la cine sunt eu…

Au trecut luni de zile. Am reușit să repar acoperișul și să vopsesc pereții cu ajutorul unor vecini bătrâni care își aminteau de părinții mei. Casa prindea viață din nou. Dar relația cu Vlad se răcea pe zi ce trecea.

Într-o seară ploioasă, Vlad a venit și mi-a spus:

— Mama nu vrea să te mai primească acasă dacă nu renunți la casa asta…

L-am privit lung. Îl iubeam încă, dar știam că nu pot trăi toată viața sub umbra altcuiva.

— Atunci poate că trebuie să ne găsim fiecare drumul nostru…

A plecat fără să se uite înapoi.

Au trecut doi ani de atunci. Casa părintească e acum plină de lumină și râsete — găzduiesc copii din sat la ateliere de pictură și organizez seri de povestiri pentru bătrâni. Uneori Vlad trece pe stradă și mă salută timid. Soacra mea nu mi-a mai vorbit niciodată.

Dar eu știu că am ales ceea ce era corect pentru mine. Poate că am pierdut o familie, dar mi-am regăsit rădăcinile și curajul de a fi eu însămi.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trebuie să aleagă între trecut și viitor? Și cât de mult suntem dispuși să sacrificăm pentru ceea ce iubim cu adevărat?