Între iubire și loialitate: Povestea unei mame sfâșiate între familie și sine

— Nu-l mai ține așa, o să-l răsfeți! vocea Elenei răsună tăios prin bucătăria mică, în timp ce Vlad plângea în brațele mele. Mâinile îmi tremurau, dar nu voiam să-l las jos. Simțeam că dacă îl pun în pătuț, nu doar că-l trădez pe el, ci și pe mine însămi. Radu, soțul meu, stătea între noi ca o umbră, cu privirea pierdută în podea.

— Las-o, mamă, știe ea ce face, încercă el timid, dar vocea îi era slabă, aproape inexistentă.

Elena ridică din umeri și oftă teatral:

— Așa sunt fetele astea tinere. Cred că le știu pe toate. Dar când copilul va fi mare și nu va asculta de nimeni, să nu vii la mine să te plângi!

M-am simțit mică, neputincioasă. De când Vlad venise pe lume, Elena își făcuse un obicei din a veni zilnic la noi „să mă ajute”. Dar ajutorul ei era mai degrabă o invazie: îmi critica fiecare gest, fiecare decizie. Dacă îi dădeam lapte la cerere, nu era bine. Dacă îl țineam prea mult în brațe, greșeam. Dacă nu-i puneam căciuliță în casă, eram iresponsabilă.

Radu nu spunea nimic. Îl iubeam pentru blândețea lui, dar uneori blândețea se transformase în lașitate. Îl vedeam cum se ferește de privirea mamei lui și cum mă lasă singură în fața furtunii. În serile târzii, când Vlad adormea și casa se umplea de liniște, îi spuneam:

— Radu, nu mai pot. Simt că nu sunt bună de nimic. Că orice fac e greșit.

El mă lua în brațe și șoptea:

— E doar o perioadă. O să treacă. Mama vrea doar să ajute.

Dar perioada nu trecea. Elena devenea tot mai prezentă, iar eu tot mai absentă din propria mea viață. Într-o zi, am găsit-o schimbându-l pe Vlad fără să mă întrebe. I-am spus calm:

— Elena, te rog să mă lași pe mine să fac asta.

Ea s-a uitat la mine cu dispreț:

— Dacă nu știi nici măcar să-i schimbi scutecul… Ce fel de mamă ești?

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit din cameră și am plâns în baie până mi-au amorțit obrajii. Nu voiam să fiu slabă în fața ei. Nu voiam să-i dau satisfacția de a mă vedea frântă.

Într-o seară de vară, când Vlad avea aproape un an, am explodat. Elena venise iar neanunțată și încerca să-i dea copilului supă cu sare, deși îi spusesem de zeci de ori că nu are voie sare la vârsta asta.

— Ajunge! am strigat. E copilul meu! Eu decid ce mănâncă!

Radu a încercat să mă calmeze:

— Hai să nu facem scandal…

Dar Elena deja ridicase tonul:

— Nu-ți pasă de sănătatea lui! Vrei să-l crești după prostiile citite pe internet!

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am luat copilul și am ieșit din casă fără să mă uit înapoi. Am mers prin parc cu Vlad în brațe până târziu în noapte. M-am așezat pe o bancă și am plâns în tăcere. O femeie necunoscută s-a apropiat și mi-a spus blând:

— E greu la început. Dar trebuie să ai încredere în tine.

Cuvintele ei mi-au dat curajul să mă întorc acasă și să pun limite. A doua zi i-am spus lui Radu:

— Ori suntem o familie noi trei și decidem împreună pentru Vlad, ori eu plec cu el.

Radu a tăcut mult timp. În cele din urmă a spus:

— Nu pot să-mi rănesc mama…

Atunci am știut că sunt singură. Am început să caut un apartament mic unde să pot fi doar eu cu Vlad. Când i-am spus Elenei că plecăm, a râs:

— Nu ai unde să te duci! O să te întorci plângând!

Dar n-am făcut-o. Am găsit un loc modest într-un bloc vechi din cartierul Titan. Primele nopți au fost grele — Vlad plângea după tatăl lui, iar eu plângeam după viața pe care o pierdusem. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Radu venea uneori să-l vadă pe Vlad. Era trist și obosit.

— Îmi pare rău… Nu știu cum am ajuns aici…

Nu l-am urât niciodată pe Radu. Știam că e prins între două iubiri: pentru mine și pentru mama lui. Dar eu nu mai puteam trăi sfâșiată între două lumi care se urau una pe alta.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad merge acum la grădiniță și e un copil vesel și curios. Eu am reușit să-mi găsesc un job part-time la o librărie din apropiere. Uneori mă întâlnesc cu alte mame în parc și povestim despre greutățile noastre.

Dar uneori, noaptea târziu, când casa e liniștită și Vlad doarme lângă mine, mă întreb: oare puteam face altfel? Oare puteam salva familia fără să mă pierd pe mine? Sau uneori trebuie să alegi între a fi loial celorlalți și a fi loial ție însăți?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu… Voi ce ați fi făcut în locul meu?