Un plic alb pe prag: Când trecutul te ajunge din urmă

— Ce-i asta, Radu? am întrebat, tremurând, ținând fotografia cu degetele încleștate. El a rămas nemișcat, cu ochii mari, ca și cum ar fi văzut o fantomă. Era sâmbătă dimineața, iar lumina palidă a începutului de iunie se strecura printre jaluzele. Pe masa din bucătărie mirosea încă a cafea proaspătă, dar între noi se lăsase un frig pe care nu-l mai simțisem niciodată.

Totul a început cu acel plic alb, găsit pe pragul apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei. Nu avea niciun nume scris pe el, doar fotografia: Radu, soțul meu de șapte ani, ținând în brațe un băiețel blond, cu ochii verzi. Am simțit cum mi se taie respirația. Nu era copilul nostru. Nu era niciun copil al vreunui prieten de familie. Era un copil străin, dar privirea lui semăna izbitor cu a lui Radu.

— Spune-mi că nu e adevărat, am șoptit, aproape rugându-l.

Radu a oftat adânc și a dat să spună ceva, dar cuvintele i-au murit pe buze. Apoi a plecat privirea și a început să-și frece palmele nervos.

— E… complicat, Irina. Nu știu cum să-ți spun…

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Toate serile în care îl simțisem distant, toate telefoanele la care răspundea monosilabic, toate weekendurile în care spunea că are de lucru la birou — toate au început să capete sens. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Blocurile gri din jur păreau mai apăsătoare ca niciodată.

În următoarele zile, tăcerea s-a instalat între noi ca o ceață groasă. Mama m-a sunat să mă întrebe dacă venim la masă duminică. I-am spus că nu pot, că am mult de lucru. Nu puteam să-i spun adevărul. Cum să-i spun mamei că bărbatul pe care îl credea ginere ideal are un copil despre care eu nu știam nimic?

A doua zi am găsit curajul să-l confrunt din nou pe Radu.

— Cine e copilul? am întrebat cu vocea frântă.

A oftat și s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Se numește Vlad. Are cinci ani. E… fiul meu.

Am simțit cum lumea se năruie sub mine. Am început să plâng fără să mă pot opri. El a încercat să mă ia în brațe, dar l-am respins.

— De ce nu mi-ai spus? De ce ai ascuns asta atâția ani?

— Mi-a fost frică. Nu știam cum să-ți spun. Nici eu nu am știut de el până acum doi ani. Mama lui Vlad m-a căutat abia atunci… Am vrut să-ți spun, dar nu am găsit momentul potrivit.

— Momentul potrivit? Șapte ani de căsnicie și nu ai găsit niciun moment potrivit?

Am ieșit din casă fără să știu unde merg. Am rătăcit pe străzi ore întregi, încercând să-mi pun ordine în gânduri. M-am oprit într-un parc și am privit copiii jucându-se la groapa de nisip. M-am întrebat dacă Vlad știe cine este tatăl lui cu adevărat sau dacă pentru el Radu e doar un om care vine uneori cu jucării și dulciuri.

În zilele care au urmat, am început să mă îndoiesc de tot ce trăisem cu Radu. Îmi aminteam de primele noastre vacanțe la mare, de serile târzii când visam la copii și la o casă cu grădină. Acum toate păreau minciuni sau cel puțin jumătăți de adevăruri.

Mama a observat că sunt schimbată și m-a întrebat dacă e ceva în neregulă între mine și Radu.

— E doar oboseala de la serviciu, i-am spus, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine.

Într-o seară, Radu a venit acasă mai devreme și m-a rugat să stăm de vorbă.

— Irina, vreau să-l cunoști pe Vlad. Vreau să fii parte din viața lui. Știu că te-am rănit și nu merit iertarea ta, dar el nu are nicio vină.

Am izbucnit din nou în plâns.

— Cum poți să-mi ceri asta? Să accept un copil apărut dintr-o relație despre care nu mi-ai spus niciodată nimic?

— Nu a fost o relație. A fost o greșeală din tinerețe… Nu am știut niciodată că există până când mama lui Vlad m-a contactat. Dar acum nu pot să-l ignor.

Timp de câteva săptămâni am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Prietenele mele au observat că evit întâlnirile și discuțiile despre familie. Una dintre ele, Simona, m-a luat deoparte într-o zi la birou.

— Irina, ce se întâmplă? Parcă nu mai ești tu…

Am izbucnit și i-am povestit totul printre lacrimi. Simona m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— E greu, dar trebuie să decizi tu ce poți accepta și ce nu. Nimeni altcineva nu poate trăi în locul tău.

Într-o duminică după-amiază, Radu m-a rugat din nou să-l cunosc pe Vlad. Am acceptat, mai mult din curiozitate decât din dorință sinceră. Ne-am întâlnit într-un parc din apropiere. Vlad era un copil vesel, cu ochii mari și curioși. M-a privit timid și mi-a întins o mașinuță mică de jucărie.

— Îți place? mi-a spus cu voce subțire.

Am zâmbit forțat și am dat din cap. În acel moment am simțit o durere ciudată — nu față de copil, ci față de mine însămi și față de viața pe care credeam că o am.

Seara aceea am petrecut-o singură în dormitor, privind tavanul și întrebându-mă dacă pot ierta vreodată trădarea lui Radu sau dacă pot accepta ca viața mea să fie împărțită cu un copil care îmi amintește mereu de minciunile trecutului.

Au trecut luni de atunci. Încerc să mă apropii de Vlad, dar rana e încă deschisă. Radu face tot posibilul să repare ce a stricat, dar uneori mă întreb dacă iubirea noastră mai poate fi salvată sau dacă e doar o iluzie la care ne agățăm din frică de singurătate.

Mă uit la poza aceea veche și mă întreb: Poate iubirea adevărată să treacă peste orice? Sau unele răni sunt prea adânci ca să se vindece vreodată?