Umbrele tăcerii: Povestea unei trădări la apusul vieții

— Mariana, ai văzut ochelarii mei? Nu-i găsesc nicăieri!
Vocea lui Viorel răsuna din sufragerie, iar eu, cu mâinile tremurânde, țineam telefonul lui în palmă. Pe ecran, un mesaj: „Mi-e dor de tine, dragul meu. Abia aștept să te văd mâine.” Semnat: Lidia.
Am simțit cum mi se taie respirația. Într-o clipă, cei 35 de ani de căsnicie s-au transformat într-o ceață groasă, sufocantă. Am pus telefonul la loc, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.
— Nu i-am văzut, Viorel. Poate sunt pe noptieră, am răspuns cu o voce care nu-mi mai aparținea.

În acea seară, am stat la masă ca doi străini. El povestea despre piață, despre cât de scump s-a făcut cartoful, iar eu mă uitam la mâinile lui — aceleași mâini care mă ținuseră strâns când am născut-o pe Ana, când am plâns la moartea mamei mele, când ne-am jurat să fim împreună „la bine și la greu”.

Noaptea aceea a fost prima din multe în care am dormit întoarsă cu spatele. M-am gândit să-i spun Anei sau lui Vlad, băiatului nostru, dar m-am rușinat. Ce-ar fi zis copiii? Ce-ar fi zis vecinii? La vârsta noastră, cine mai divorțează? Cine mai începe viața de la zero?

Zilele au trecut greu. Viorel era tot mai absent, iar eu tot mai atentă la fiecare gest al lui. Îi verificam telefonul pe ascuns, ca o adolescentă speriată. Mesajele Lidiei erau tot acolo — dulci, promisiuni de întâlniri, mici secrete împărtășite. Am început să mă întreb: unde greșisem? Nu eram destul de bună? Îmbătrânisem prea repede? Poate că pensionarea ne-a făcut să ne îndepărtăm fără să ne dăm seama.

Într-o după-amiază, Ana a venit pe neașteptate. M-a găsit plângând în bucătărie.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
— Nimic, draga mea. Sunt doar obosită.
Dar Ana nu s-a lăsat păcălită. M-a luat în brațe și am izbucnit.
— Tatăl tău… cred că are pe altcineva.

A urmat o tăcere grea.
— Ești sigură?
I-am arătat mesajele. Ana a oftat adânc.
— Trebuie să vorbești cu el. Nu poți trăi așa.

În noaptea aceea am stat pe întuneric și m-am gândit la tot ce pierdusem: încrederea, liniștea, siguranța că suntem „noi doi împotriva lumii”. Dar și la ce aveam de câștigat dacă aș fi spus adevărul: poate respectul de sine.

A doua zi dimineață, Viorel își făcea cafeaua când am intrat în bucătărie.
— Viorel, trebuie să vorbim.
A ridicat privirea mirat.
— Despre ce?
— Despre Lidia.

A lăsat cana jos și a devenit palid.
— De cât timp știi?
— De destul timp cât să mă doară fiecare zi în care ai mințit.

A urmat o discuție lungă, cu lacrimi și reproșuri. Mi-a spus că se simțea singur, că nu mai știa cum să-mi vorbească după atâția ani în care ne-am pierdut printre facturi, griji și boli. Că Lidia îl făcea să se simtă din nou viu. Am urlat la el că nu avea dreptul să-mi fure bătrânețea liniștită pentru o iluzie.

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine?
— Mariana… nu știu. M-am pierdut pe mine însumi.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Ana și Vlad au venit acasă și au încercat să ne împace. Vlad a fost furios pe tatăl lui:
— Cum ai putut să-i faci asta mamei? După tot ce a făcut pentru tine!
Viorel nu a avut răspunsuri. S-a închis în el însuși.

Am început să mă gândesc serios la divorț. Prietena mea, Doina, mi-a spus:
— Mariana, nu ești obligată să suporți umilința doar pentru că ai trecut de 60 de ani. Viața nu se termină aici.
Dar eu nu știam cine sunt fără Viorel. Toată identitatea mea era legată de el: „soția lui Viorel”, „mama Anei și a lui Vlad”.

Într-o zi am ieșit singură în parc. Am privit copacii bătrâni și m-am întrebat dacă ei simt când li se rupe o creangă. Poate că da — dar continuă să trăiască.

Când m-am întors acasă, Viorel stătea pe balcon cu ochii în gol.
— Mariana… am nevoie de ajutor. Nu vreau să te pierd.
L-am privit mult timp fără să spun nimic.
— Nici eu nu vreau să mă pierd pe mine însămi.

Am decis să mergem la consiliere de cuplu — un lucru rar întâlnit la noi la vârsta asta. A fost greu: ne-am spus lucruri pe care le-am ascuns zeci de ani sub preșul rutinei. Am plâns amândoi pentru tot ce am pierdut și pentru tot ce încă mai puteam salva.

Nu știu dacă îl voi ierta vreodată complet pe Viorel. Dar știu că merit respect și sinceritate — chiar și acum, la apusul vieții. Copiii ne-au susținut și ne-au spus că sunt mândri că avem curajul să încercăm să reparăm ce s-a stricat.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim ani întregi cu adevăruri nespuse doar din frică? Și cât de mult ne costă tăcerea asta? Poate că nu e niciodată prea târziu să spui adevărul — nici față de ceilalți, nici față de tine însuți.