Între Respect și Limite: Povestea unui Ginere la Răscruce

— Iar a venit, șoptește Ana, soția mea, în timp ce sunetul cheii răsucite în yală răsună ca un clopot de alarmă prin apartamentul nostru mic din Drumul Taberei.

Nu apuc să răspund. Ușa se deschide larg și domnul Ilie, socrul meu, intră cu pași apăsați, aducând cu el un miros vag de tutun și vechi. Își lasă geaca pe spătarul scaunului din bucătărie, ca și cum ar fi la el acasă, și fără să salute, deschide frigiderul. Mă uit la Ana, care își mușcă buza și se preface că citește ceva pe telefon.

— Aveți ceva de mâncare? întreabă el, fără să ridice privirea.

— Da, tata, răspunde Ana cu voce stinsă. E ciorbă de ieri și niște friptură.

Domnul Ilie oftează teatral.

— Ciorbă iar? N-aveți și voi ceva proaspăt?

Îmi simt pumnii strânși sub masă. Nu e prima dată când face asta. De fapt, de vreo trei luni, de când a rămas singur după ce soacra mea s-a mutat la sora ei în Italia, vine aproape zilnic la noi. Uneori stă două ore, alteori până seara târziu. Mănâncă, se uită la televizor, comentează știrile și rareori întreabă dacă ne deranjează.

La început am zis că e normal — e familie, are nevoie de sprijin. Dar încet-încet, prezența lui a devenit apăsătoare. Nu mai avem intimitate. Nu mai pot să mă uit cu Ana la un film fără să-l aud bombănind din sufragerie. Nu mai pot să gătesc ceva special doar pentru noi doi fără să dispară din frigider înainte să apucăm să gustăm.

Într-o seară, după ce domnul Ilie pleacă târziu, Ana izbucnește:

— Nu mai pot! Parcă nici nu mai suntem o familie… Suntem chiriași în casa noastră!

O privesc lung. Știu că are dreptate, dar nu știu cum să-i spun tatălui ei fără să o rănesc pe ea. Îmi amintesc cum mi-a povestit că după ce mama ei a plecat, el a început să doarmă cu televizorul deschis ca să nu se simtă singur. Îmi e milă de el. Dar îmi e milă și de noi.

Într-o duminică dimineață, când încercam să luăm micul dejun doar noi doi, domnul Ilie apare iar pe neașteptate. Intră direct în bucătărie și începe să caute ceva dulce.

— N-aveți niște cozonac? La voi mereu era ceva bun…

Ana oftează și îi întinde o felie de chec uscat.

— Asta e tot ce avem, tata.

El ia checul fără mulțumire și se așază la masă cu noi. Tăcerea e grea ca plumbul.

După ce pleacă, Ana începe să plângă.

— Nu vreau să-l rănesc… Dar nici nu mai pot trăi așa! De ce trebuie mereu să aleg între el și noi?

Îmi fac curaj într-o seară. Îl invit pe domnul Ilie la o bere pe balcon.

— Domnu’ Ilie… știți că vă respect mult și vă consider ca pe un al doilea tată. Dar… poate ar fi bine să ne anunțați înainte să veniți. Uneori avem nevoie și noi de timp doar pentru noi doi…

Mă privește lung, cu ochii lui mici și obosiți.

— Adică vă deranjez?

— Nu e vorba de deranj… E vorba că uneori vrem să fim doar noi doi. Să avem intimitatea noastră.

Se ridică brusc.

— Am înțeles. Să nu vă mai deranjez!

A doua zi nu mai vine. Nici a treia zi. Ana mă întreabă dacă i-am spus ceva urât. Îi povestesc totul. Plânge din nou.

— Poate am greșit… Poate trebuia să-l lasăm să vină cât vrea el…

Dar liniștea din casă e ciudată. Ne lipsește chiar și bombănitul lui pe fundal. În a patra zi apare din nou, cu o pungă de covrigi calzi.

— Am adus ceva dulce… Poate bem o cafea împreună?

Ana îl îmbrățișează fără cuvinte. Eu îi zâmbesc stângaci. Simt că am trecut împreună printr-un prag greu de explicat.

De atunci vine mai rar și ne sună înainte. Încercăm să găsim un echilibru între nevoile lui și ale noastre. Dar rana rămâne: cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Și unde tragem linia între respect și propriile limite?

Poate că fiecare familie are răspunsul ei… Dar voi? Ați trecut vreodată printr-o astfel de tăcere care doare mai tare decât orice ceartă?