Dacă ne-am fi întâlnit mai devreme – povestea șanselor pierdute, a rănilor de familie și a iubirii târzii

— Nu pot să cred, Vlad! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Glasul meu răsuna spart în bucătăria rece, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea uitată pe aragaz. Era decembrie, iar afară ningea cu furie. Vlad, soțul meu de doisprezece ani, stătea cu ochii în podea, incapabil să mă privească. Mă simțeam ca o străină în propria casă, cu inima sfâșiată între furie și disperare.

— Nu e ceea ce crezi, Irina… a bâiguit el, dar nu mai conta. Mesajele din telefonul lui vorbeau de la sine. O altă femeie, promisiuni, minciuni. Totul se prăbușea peste mine ca un val rece.

Am ieșit din casă fără să știu unde mă duc. Am mers pe străzi până când obrajii mi-au amorțit de frig. M-am oprit la scara blocului părinților mei. Mama m-a privit lung când am intrat, cu ochii umflați de plâns.

— Ce-ai pățit, fata mea? iar eu am izbucnit din nou în lacrimi.

Tata a venit din sufragerie, bombănind:

— Ți-am zis eu că Vlad nu-i om serios! Dar tu nu m-ai ascultat niciodată!

M-am simțit mică și neputincioasă, prinsă între reproșurile lor și durerea mea. Am dormit pe canapeaua veche din camera copilăriei mele, ascultând cearta părinților mei despre cine e de vină pentru eșecul meu.

A doua zi am ieșit să iau pâine. În fața brutăriei, cineva m-a atins ușor pe umăr.

— Irina? Tu ești?

Era Mihai. Îl știam vag din liceu, dar nu vorbisem niciodată cu adevărat. Avea ochii blânzi și zâmbet trist.

— Ce faci pe aici? Pari… supărată.

Nu știu ce m-a apucat, dar i-am spus totul. Despre Vlad, despre părinți, despre cum simt că nu mai am aer. Mihai m-a ascultat fără să mă întrerupă.

— Știi… și eu am trecut printr-un divorț acum doi ani. Nu e ușor. Dar o să vezi că timpul vindecă multe.

Am început să ne vedem tot mai des. La o cafea, la plimbări prin parc. Cu el puteam să fiu eu însămi, fără să mă simt judecată sau vinovată. Îmi povestea despre băiețelul lui, Radu, pe care îl vedea doar în weekenduri. Despre cum s-a simțit când soția lui l-a părăsit pentru un coleg de serviciu.

Într-o seară, după ce am râs împreună la un film prost la televizor, Mihai mi-a spus:

— Dacă ne-am fi întâlnit mai devreme… poate viețile noastre ar fi fost altfel.

Am simțit un nod în gât. Și eu mă gândeam la asta. Dar realitatea era alta: eram încă măcinată de vinovăție și rușine. Părinții mei nu voiau să audă de „un bărbat divorțat cu copil”.

— Irina, nu poți să-ți ratezi viața doar ca să-i mulțumești pe alții! mi-a spus el într-o zi.

Dar era greu. Tata nu vorbea cu mine decât monosilabic. Mama îmi repeta zilnic că „o femeie divorțată e ca o haină veche”. Prietenii mei mă evitau sau îmi dădeau sfaturi inutile.

Într-o duminică am mers cu Mihai și Radu la Zoo. L-am văzut pe Mihai cum îl ținea pe băiat de mână și mi s-a strâns inima. Mi-am dat seama cât îmi doresc o familie adevărată, dar cât de departe părea totul.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru mine și Vlad. Am semnat actele de divorț într-o sală rece de tribunal, cu avocați grăbiți și priviri goale. Când am ieșit afară, Mihai mă aștepta cu o floare galbenă.

— Ești liberă acum, Irina. Poate că viața abia acum începe pentru tine.

Dar n-a fost atât de simplu. Părinții mei au refuzat să-l cunoască pe Mihai luni întregi. Tata a spus că „nu va intra un străin în casa noastră”. Mama plângea ori de câte ori îl aduceam vorba.

Într-o seară am cedat:

— Poate că aveți dreptate! Poate că nu merit nimic bun!

Mihai m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Nu lăsa trecutul să-ți fure viitorul.

Au trecut luni până când părinții mei au acceptat să-l vadă pe Mihai la o cafea. Tata a stat tăcut tot timpul, iar mama s-a uitat la ceas la fiecare cinci minute. Dar Mihai a rămas calm, răspunzând politicos la întrebări incomode despre fosta soție și copil.

Într-o zi, Radu m-a întrebat:

— Tu o să fii noua mea mamă?

Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi.

— Nu știu încă, puiule… Dar o să fiu mereu aici pentru tine.

Viața noastră s-a construit greu, din bucățele mici: o cină împreună, o excursie la munte, o aniversare uitată și apoi recuperată cu un tort improvizat. Au fost multe zile în care am vrut să renunț. Multe nopți în care m-am întrebat dacă nu cumva am greșit alegând drumul cel mai greu.

Dar într-o dimineață de primăvară, când Radu a alergat spre mine strigând „mami!”, am știut că totul a meritat.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: dacă ne-am fi întâlnit mai devreme, oare am fi fost mai fericiți? Sau poate tocmai rănile noastre ne-au făcut să ne prețuim atât de mult? Voi ce credeți: există un moment potrivit pentru fericire sau trebuie doar să avem curajul să-l recunoaștem când vine?