Între loialitate și iertare: Povestea unei mame singure și a fostei soacre

— Nu pot să cred că nu a venit nici măcar azi, a șoptit mama, privind spre ușa care rămânea încă închisă. Mi-am strâns fiica la piept, simțind cum inima mi se strânge. Era a doua ei aniversare, iar tatăl ei, Radu, nu dăduse niciun semn. În schimb, la ora prânzului, a sunat la ușă doamna Maria, fosta mea soacră. Avea în mână o cutie cu prăjituri și un buchet de lalele galbene.

— La mulți ani, scumpa mea! a spus ea cu voce tremurată, îngenunchind lângă fetiță. Am simțit un nod în gât. Nu știam dacă să mă bucur sau să mă întristez. Maria fusese mereu caldă cu mine, chiar și după divorț. Dar prezența ei îmi amintea de tot ce pierdusem.

— Mulțumim, doamnă Maria, am spus încercând să zâmbesc. Vă rog, intrați.

Mama s-a retras în bucătărie, lăsându-ne singure. Am simțit privirea ei grea pe spate. Știam că nu era de acord cu vizita Mariei. Pentru ea, orice legătură cu familia fostului meu soț era o rană deschisă.

Maria s-a așezat pe covor lângă fetiță și a început să-i arate o păpușă nouă.

— Uite, Ana, păpușa asta seamănă cu tine! Are ochii mari și părul creț.

Ana a râs și s-a aruncat în brațele ei. Am simțit o gelozie ciudată, amestecată cu recunoștință. De ce nu putea Radu să fie aici? De ce trebuia să port eu toată greutatea?

După ce am tăiat tortul și am cântat „La mulți ani”, Maria s-a apropiat de mine.

— Irina, știu că nu e ușor pentru tine… Dar te rog, lasă-mă să vin din când în când la Ana. E tot ce mi-a rămas din Radu… El… el nu știe ce pierde.

Am simțit cum mă înfurii. Cum adică „tot ce i-a rămas”? Eu nu eram nimic? Ana era doar o legătură cu fiul ei pierdut?

— Doamnă Maria, nu vreau să-i fac rău Anei. Dar nici nu vreau să creadă că tatăl ei nu contează. Sau că poate fi înlocuit.

Maria a oftat adânc.

— Irina, eu nu vreau să-l înlocuiesc pe Radu. Dar Ana are nevoie de familie. Și eu am nevoie de ea. Nu vreau să pierd totul…

Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Aerul rece m-a lovit în față. M-am sprijinit de balustradă și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din București. M-am gândit la toate nopțile în care am plâns după divorț, la toate momentele în care Ana mă întreba de ce tata nu vine acasă.

Mama a venit după mine.

— Irina, nu-i lăsa să se bage iar în viața ta! Ai suferit destul din cauza lor!

— Mama, nu e vina Mariei… Ea chiar ține la Ana.

— Și ce dacă? Sângele apă nu se face! Dar nici tu nu ești obligată să le porți crucea!

Am rămas tăcută. Avea dreptate? Sau eram eu prea dură? Ana avea dreptul la bunica ei? Sau trebuia să o protejez de tot ce ținea de trecut?

Când m-am întors în sufragerie, Maria își strângea lucrurile.

— Să mă ierți dacă te-am deranjat… Nu vreau să-ți fac viața mai grea.

Ana s-a agățat de fusta ei.

— Nu pleca! Bunica, mai stai!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am privit-o pe Maria: ochii ei umezi, mâinile tremurânde.

— Poți să mai stai puțin… dacă vrei, am spus încet.

Maria a zâmbit printre lacrimi și s-a așezat din nou lângă Ana. Au început să construiască un castel din cuburi colorate. Le-am privit și m-am întrebat: oare fac bine? Oare îi dau Anei șansa la o familie sau doar îi prelungesc suferința?

Seara, după ce Maria a plecat, mama a început din nou:

— Nu vezi că profită de bunătatea ta? Când ai avut tu nevoie de ajutor, unde era? Când Radu te-a lăsat singură cu copilul?

— Mama, nu e chiar așa… Maria m-a ajutat când am fost bolnavă. A venit la spital cu supă și haine pentru Ana…

— Da, dar tot fiul ei te-a făcut să suferi!

M-am prăbușit pe canapea, obosită de atâtea discuții fără sfârșit. În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am gândit la Ana: la cât de mult se bucura când o vedea pe Maria, la cât de mult îi lipsea tatăl ei. Și m-am gândit la mine: la cât de greu mi-e să fiu mamă singură într-o lume care judecă orice alegere.

A doua zi dimineață, Ana s-a trezit veselă.

— Mami, când vine bunica Maria iar?

Am zâmbit trist.

— Nu știu, puiule… Poate curând.

În drum spre grădiniță am văzut un tată care își ținea copilul de mână și mi s-a strâns inima. Oare Ana va suferi toată viața pentru alegerile noastre? Oare pot să-i ofer dragoste fără să-i răpesc dreptul la familie?

Seara am primit un mesaj de la Radu: „Scuze că am uitat de ziua Anei. Sunt prins cu serviciul.” Atât. Fără scuze adevărate, fără promisiuni.

Am șters mesajul și am oftat adânc. M-am uitat la Ana cum dormea liniștită și mi-am promis că voi face tot ce pot pentru ea. Dar încă mă întreb: unde se termină loialitatea față de mine însămi și unde începe datoria față de copil? E corect să-i refuz Anei dragostea bunicii doar pentru că eu am fost rănită?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu… Voi ce ați face în locul meu? Oare dragostea pentru copil trebuie să fie mai presus decât orgoliul sau frica noastră?