Bunica Străină: De Ce Mama Mea Își Dăruiește Dragostea Altora, Nu Nepoților Săi?

— Nu pot, Ioana. Am promis deja că merg la familia Popescu săptămâna asta. Știi că nu-mi place să-mi schimb planurile în ultimul moment.

Vocea mamei mele răsuna rece, aproape mecanică, în receptor. M-am uitat la fetița mea, Mara, care se juca pe covor cu niște cuburi colorate. Avea febră de două zile, iar eu trebuia să mă întorc la muncă. Soțul meu, Vlad, era plecat cu serviciul în alt oraș. Nu mai aveam pe nimeni la cine să apelez. Am simțit cum mi se strânge stomacul de frustrare și neputință.

— Mamă, e vorba de Mara, nu de alt copil. Are nevoie de tine… am nevoie de tine! am spus, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

— Ioana, nu e corect față de ceilalți. Eu m-am angajat ca bonă, oamenii aceia se bazează pe mine. Tu ești mamă, trebuie să te descurci.

Am închis ochii și am inspirat adânc. M-am simțit din nou ca atunci când eram mică și mama îmi spunea că nu are timp să vină la serbare pentru că trebuie să stea peste program la grădiniță. Mereu copiii altora păreau mai importanți decât mine.

Am crescut într-un apartament mic din Pitești, cu miros de ciorbă și detergent ieftin. Mama era educatoare la creșă și toată lumea o lăuda pentru răbdarea ei infinită. Copiii o iubeau, părinții o adorau. Eu însă o vedeam doar seara, obosită și absentă, cu gândul mereu la „copiii mei de la creșă”. Tata era șofer pe tir și lipsea cu săptămânile. Eu eram copilul care trebuia să se descurce singur.

Când am rămas însărcinată cu Mara, am sperat că totul se va schimba. Că mama va vrea să recupereze timpul pierdut, să fie bunica pe care nu am avut-o niciodată. Dar după ce s-a pensionat, a început să lucreze ca bonă pentru familii din oraș. „Nu pot sta degeaba”, spunea ea mereu. „Îmi place să fiu utilă.”

— Dar nu vrei să fii utilă propriei tale familii? am izbucnit într-o zi, după ce refuzase pentru a treia oară să stea cu Mara.

— Ioana, tu ai nevoie să înveți să te descurci singură. Eu am muncit toată viața ca să nu depinzi de nimeni.

— Dar eu nu vreau să fiu ca tine! am strigat, iar lacrimile mi-au țâșnit pe obraji.

A tăcut mult timp la telefon.

— Poate că nu vrei acum, dar vei înțelege când vei fi de vârsta mea.

Am simțit atunci că între noi s-a ridicat un zid invizibil, construit din ani de neînțelegeri și tăceri apăsătoare.

Într-o zi, după ce Mara s-a îmbolnăvit mai grav și eu am fost nevoită să-mi iau concediu fără plată, am mers la mama acasă. Era acolo o fetiță blondă pe care o ținea în brațe și îi cânta încet un cântec de leagăn. M-am uitat la scena aceea ca la un film străin — mama mea, atât de caldă și blândă cu un copil necunoscut, în timp ce Mara mea abia îi smulgea un zâmbet stins.

— De ce? am întrebat-o după ce fetița a plecat.

Mama a oftat și s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Ioana… eu nu știu cum să fiu bunică. Am știut mereu cum să fiu educatoare sau bonă. Cu copiii altora e simplu: îi iubești cât sunt lângă tine și apoi îi dai înapoi părinților. Nu ai responsabilitatea aceea apăsătoare…

— Dar cu mine? Cu Mara?

— Cu voi… mă simt vinovată pentru tot ce n-am făcut bine când erai mică. Mi-e teamă că voi greși din nou.

Am rămas fără cuvinte. Nu mă gândisem niciodată că mama mea ar putea simți frică sau vinovăție. O văzusem mereu ca pe o stâncă rece și distantă.

— Poate că nu ai nevoie să fii perfectă… doar prezentă, i-am spus încet.

A dat din cap și a început să plângă în hohote — pentru prima dată în viața mea am văzut-o vulnerabilă.

Au trecut luni până când relația noastră a început să se schimbe puțin câte puțin. Mama venea uneori la noi acasă, dar tot cu reținere, ca și cum ar fi pășit pe un teren minat. Mara o privea cu ochi mari și curioși, iar eu încercam să nu mai cer imposibilul.

Într-o seară, după ce Mara a adormit în brațele ei, mama mi-a spus:

— Încerc… dar nu știu dacă voi reuși vreodată să fiu bunica pe care ți-o dorești.

— Poate nici nu trebuie să fii exact așa cum mi-am imaginat eu… Poate trebuie doar să fii aici, atât cât poți.

Acum mă uit la Mara cum crește și mă întreb: oare cât din ceea ce suntem vine din rănile părinților noștri? Oare putem rupe acest cerc al distanței emoționale sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați reuși să vă împăcați cu ideea că uneori familia nu e niciodată pe primul loc?